Întoarcerea fiului risipitor- Cum să rămânem în casa Tatălui?

Sfânta evanghelie povesteşte pilda fiului risipitor în care ne recunoaştem toţi cei care ne ducem viaţa departe de Dumnezeu şi de poruncile Sale, în ţara patimilor şi a păcatelor cotidiene, unde uitarea chemării omului la îndumnezeire este facilitată de aburul ameţitor al “plăcerilor” vicioase. Aşa precum fiul risipitor întruchipează condiţia actuală a umanităţii în cvasi totalitatea ei, venirea în sine şi întoarcerea la “casa tatălui său” întruchipează cazul fericit al celor ce, prin pocăinţă adâncă şi zdrobirea inimii, revin la Dumnezeu.

Hrana porcilor  o înlocuieşte cu bucatele bogate de la masa tatălui, iar prietenii falşi din vremea rătăcirii sale, cu rudele şi casnicii tatălui său. El este reprimit în comunitatea apropiaţilor lui Dumnezeu, unde cunoaşte adevărata dragoste. Iată cum şi noi putem străbate lumea aceasta mai întăriţi şi mai apăraţi, pentru ca la sfârşitul vieţii să intrăm în Împărăţia cea cerească.

Dar altceva mă preocupă ascultând cuvântul acestei pilde: Cum va reuşi fiul să rămână în casa tatălui său, să nu cadă iar în ispita de a o părăsi, rătăcind pe vechile cărări ale tinereţii sale? Mulţi ne-am întors, ne-am pocăit, am fost îmbrăţişaţi de Tatăl şi de fraţii noştri creştini , am persistat o vreme în sânul comunităţii şi în comuniune cu ei, dar suntem mereu în pericol, căci venim din tărâmul îndepărtat al patimilor şi lanţuri nevăzute ne leagă de el. Cum să ne salvăm de vrăjmaşii nevăzuţi care ne ispitesc, ne îndeamnă să revenim, săvârşind păcatul?

Mare bucurie şi multă nădejde în clipa întoarcerii la casa părintească, dar grijă şi teamă că nu ne putem menţine în braţele părinteşti pentru multă vreme. Căci bucuria este curând urmată de lupta crâncenă cu ispitele, care nu dau pace creştinului nicio clipă. În multe cuvinte de folos am auzit că ispitele şi încercările au rolul lor pozitiv, stimulând înaintarea pe calea virtuţilor. Fără ispite nu se mântuieşte nimeni, spun bătrânii duhovniceşti. Spre Împărăţie, cu ispita se călătoreşte.

Şi aşa ajung la problema voinţei de a se menţine pe calea virtuţilor, părăsind calea păcatelor. Numai o voinţă tare, neclintită, de a urma poruncile Domnului şi a pune în practică învăţăturile lui Hristos, ne poate conduce la un fel de viaţă duhovnicească. De la viaţa lumească, centrată în căutarea “fericirii” aici şi acum, cu orice preţ, înlăturând credinţa şi exigenţele ei din orizontul imediat al existenţei, se cere un salt uriaş la viaţa duhovnicească, mult diferită şi dificilă pentru omul trupesc. Pocăinţă, asceză şi rugăciune permanente, egale, fără salturi, fără excese, fără îngăduinţe periculoase.

Nu ştiu dacă harul este cel care dă voinţa şi o menţine, dar dacă este aşa, cum se atrage harul? Prin pocăinţă, post şi rugăciune smerită. Cred că răspunsul poate fi găsit în literatura duhovnicească atât de bogată a Ortodoxiei: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Serafim din Sarov, Părintele Cleopa, Arhimandritul Serafim Alexiev, Sfântul Tihon din Zadonsk, Părintele Cuvios Justin Pârvu şi atâţi alţi dascăli ai noştri, pe ai căror umeri putem urca scara virtuţilor cu multă trudă.  Că nu există stare în viaţa duhovnicească, numai urcare sau cădere.

 Dacă am urcat cu fiul risipitor, să avem grijă să nu cădem din nou în ţinutul porcilor ce se hrănesc cu roşcovele păcatului.