În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh
În a cincia duminică a Postului Mare o
pomenim pe Sfânta Maria Egipteanca şi ea ne poate învăţa multe din cele ce
trebuie să ştim. Ea a fost o păcătoasă, cunoscută public, o tentaţie şi un
scandal pentru bărbaţi. Cum a devenit păcătoasă nu ştim; ori că a fost sămânţa
răului în ea, ori că a fost sedusă sau violată, cum a devenit o prostituată nu
vom şti niciodată. Ceea ce ştim cu certitudine este că într-o zi ea a ajuns la
o biserică a Maicii Domnului – chipul desăvârşirii – şi dintr-o dată a simţit
că nu poate intra. Nu e nevoie să ne imaginăm că o forţă nevăzută miraculoasă a
oprit-o să treacă pragul bisericii; forţa a fost probabil în ea însăşi; ea a
simţit că tărâmul era prea sfânt şi persoana Maicii Domnului preasfântă ca ea
să îndrăznească să intre şi să stea în pridvorul bisericii.
Atât a fost deajuns pentru ea ca să-şi
dea seama că întregu-i trecut era întuneric şi că nu era decât o cale de a ieşi
din întuneric: să se scuture de tot răul şi să înceapă o viaţă nouă. Ea nu s-a
dus pentru sfat, nu s-a dus să se spovedească, ci a ieşit din cetate în pustie,
în pustiul arzător unde nu era nimic altceva decât nisip, căldură şi foame, şi
o singurătate descurajantă.
Ea ne poate învăţa ceva măreţ. Aşa cum
Sfântul Serafim de Sarov a repetat de multe ori celor care veneau la el, diferenţa
dintre un păcătos care este pierdut şi
unul care şi-a găsit calea către mântuire nu stă în altceva decât în hotărâre.
Harul lui Dumnezeu este mereu acolo, dar noi, nu. Dar Maria a răspuns; prin oroarea
noii percepţii de sine ea a răspuns sfinţeniei, harului şi desăvârşirii în
sfinţenie a Maicii Domnului şi n-a fost nimic, nimic prea mult pentru ca ea să
îşi schimbe viaţa.
An după an, în postire şi în
rugăciune, în căldura arzătoare, în disperata singurătate a pustiei, ea a
luptat cu tot răul care se acumulase în sufletul său; fiindcă nu este deajuns
să devii conştient de rău, nici măcar să-l respingi printr-un act al voinţei, el
este acolo, în amintirile, dorinţele, slăbiciunile noastre, în putreziciunea pe
care răul o aduce. Ea a trebuit să lupte întreaga viaţă, dar la sfârşitul
vieţii a triumfat; într-adevăr, ea a luptat lupta cea bună, a devenit curată de
orice pată, a putut intra în Împărăţia lui Dumnezeu; nu într-o biserică, nu într-un
loc, ci în veşnicie.
Ea ne poate învăţa multe: ne poate
învăţa că numai dacă într-o zi vom deveni conştienţi că în tărâmul în care noi
păşim atât de liber – în biserică, sau pur şi simplu în lumea creată de
Dumnezeu şi care a rămas curată de orice rău, deşi subordonată, supusă răului
din cauza noastră- este atâta sfinţenie
încât numai noi nu avem un loc acolo, ne-am putea pocăi ca răspuns,
adică ne-am putea întoarce îngroziţi de la noi înşine, împotriva nouă înşine cu
hotărâre. Apoi am putea să-i urmăm exemplul.
Acest exemplu al ei ne este prezentat ca un moment de încununare
a acestei primăveri a vieţii care este Postul. Cu o săptămână în urmă am auzit
învăţăturile şi chemarea Sfântului Ioan Scărarul, cel care a stabilit o
întreagă scară a desăvârşirii pentru noi, ca să biruim răul şi să ajungem la
lumină. Iar azi vedem pe cineva care din adâncul păcatului a fost adusă la
înălţimea sfinţeniei, şi cum spune Canonul Sfântului Andrei Criteanul: “Fii
sigur că Dumnezeu, care poate să-l vindece pe lepros, poate curăţii şi lepra
care este în tine”.
Să vedem, deci, în Sfânta Cuvioasă
Maria Egipteanca o nouă încurajare, o nouă speranţă, o nouă bucurie, dar şi o
provocare, o chemare, fiindcă este zadarnic să cântăm laude sfinţilor dacă nu
învăţăm de la ei şi nu-i luăm ca modele. Amin.
Mitropolitul
Antonie de Suroj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu