Sfânta şi Marea Joi. Ultima Cină(I)

Două evenimente marchează Liturghia din Sfânta şi Marea Joi: Ultima Cină a lui Hristos cu ucenicii Săi şi trădarea lui Iuda. Sensul amândurora stă în dragoste. Ultima Cină este ultima revelare a dragostei mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om, a dragostei ca însăşi esenţa mântuirii. Iar trădarea lui Iuda  ne dezvăluie că păcatul, moartea şi auto-distrugerea sunt cauzate tot de dragoste, dar de o dragoste deviată, distorsionată, dragoste îndreptată către ceea ce nu merită iubit. Aici este misterul acesti zile unice şi Liturghia sa, în care lumina şi întunericul, bucuria şi tristeţea sunt aşa de staniu amestecate, ne provoacă pe noi să facem alegerea de care depinde destinul veşnic al fiecăruia. “Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit....”(Ioan 13, 1) Ca să înţelegem semnificaţia Ultimei Cine, trebuie să o vedem ca sfârşitul marii mişcări de Dragoste Dumnezeiască ce a început cu crearea lumii şi urmează acum să fie consumată în moartea şi învierea lui Hristos.

          Dumnezeu este dragoste(1Ioan 4, 8). Şi primul dar al dragostei a fost viaţa. Înţelesul, conţinutul vieţii a fost comuniunea. Ca să fie viu, omul a trebuit să mănânce şi să bea, să se împărtăşească de lume.  Lumea a fost, astfel, dragoste dumnezeiască făcută mâncare, făcută trup al omului. Şi fiind viu, adică împărtăşindu-se de lume, omul a trebuit să fie în comuniune cu Dumnezeu, să aibă pe Dumnezeu ca înţeles, conţinut şi sfârşit al vieţii sale. Comuniunea cu lumea dată de Dumnezeu era într-adevăr comuniune cu Dumnezeu. Omul a primit hrana sa de la Dumnezeu şi făcând-o trupul şi viaţa lui, el i-a oferit întreaga lume lui Dumnezeu, a transformat-o în viaţă în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu a dat naştere omului, dragostea omului pentru Dumnezeu a transformat viaţa sa în comuniune cu Dumnezeu. Acesta era Paradisul. Şi viaţa în el era într-adevăr euharistică. Prin om şi prin dragostea lui de Dumnezeu întreaga creaţie urma să fie sfinţită şi preschimbată într-o taină a prezenţei divine, iar omul să fie preotul slujitor acestei taine.

          Dar prin păcat omul şi-a pierdut viaţa euharistică, a pierdut-o pentru că a încetat să mai vadă lumea ca un mijloc de comuniune cu Dumnezeu şi viaţa sa ca euharistie, ca adorare şi mulţumire [lui Dumnezeu]... El se iubeşte pe sine şi lumea de dragul ei; el s-a făcut pe sine conţinutul şi ţelul acestei vieţi. El crede că foamea şi setea sa, adică dependenţa vieţii sale de lume – pot fi satisfăcute prin lume în sine şi prin hrană în sine. Dar lumea şi hrana, odată ce sunt lipsite de înţelesul lor iniţial de taină(sacrament) – ca mijloace de comuniune cu Dumnezeu, odată ce nu sunt primite pentru Dumnezeu şi umplute cu foamea şi setea de Dumnezeu, odată ce Dumnezeu nu mai este, adevăratul lor “conţinut” nu mai poate da viaţă, nu mai poate satisface nicio foame, pentru că nu au viaţă în ele însele... Şi aşa, punându-şi dragostea lui în ele, omul îşi deviază dragostea de la singurul obiect al dragostei, al foamei şi al tuturor dorinţelor. Şi omul moare. Fiindcă moartea este inevitabila descompunere a vieţii ce a fost despărţită de izvorul şi de conţinutul ei. Omul a crezut că va afla viaţă în lume şi în hrană, dar a aflat moarte. Viaţa lui a devenit comuniune cu moartea, pentru că, în loc să transforme lumea prin credinţă, dragoste şi adorare, în comuniune cu Dumnezeu, el s-a supus pe sine pe de-a întregul lumii, a încetat de a-i mai fi preot şi a devenit sclavul ei. Şi prin păcatul lui, întreaga lume a devenit un cimitir în care oamenii condamnaţi la moarte se împărtăşesc de moarte şi stau “în latura şi-n umbra morţii”(Matei 4, 16).

Părintele Alexander Schmemann