Duminica Ortodoxiei

16 martie 1997

            În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Prăznuim astăzi, ca de fiecare dată la sfârşitul primei săptămâni din Post, Triumful Ortodoxiei. Şi ca în fiecare an, trebuie să ne gândim la ce a însemnat, nu numai ca eveniment istoric, ci şi în viaţa personală Triumful Ortodoxiei. Mai întâi de toate trebuie să ne amintim că Triumful Ortodoxiei nu înseamnă triumful Ortodocşilor asupra altor oameni. Însemnă triumful Adevărului Divin în inimile celor care aparţin Bisericii Ortodoxe şi care proclamă Adevărul revelat de Dumnezeu în integritatea şi simplitatea sa.

            Astăzi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu din toată inima că S-a revelat pe Sine Însuşi nouă, că a risipit întunericul din minţile şi din inimile miilor şi miilor de oameni cărora El, Care este Adevărul le-a împărtăşit cunoştinţa Adevăului Divin desăvârşit.

            Ocazia acestui praznic a oferit-o recunoaşterea legitimităţii venerării sfintelor icoane. Făcând aceasta, noi mărturisim că Dumnezeu – invizibil şi inefabil, Dumnezeul pe Care nu-L putem înţelege, a devenit cu adevărat om, că Dumnezeu a luat trup omenesc, că El a trăit în mijlocul nostru plin de smerenie, de simplitate, dar şi de slavă. Şi mărturisind acestea, venerăm icoanele nu ca pe idoli, ci ca pe mărturii ale Întrupării  Adevărului.

            Făcând aceasta, nu trebuie să uităm că nu venerăm lemnul sau pictura icoanei, ci pe Dumnezeu Care Se revelează în lume. Fiecare dintre noi, toţi oamenii, suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Noi toţi suntem icoane vii şi aceasta  aduce cu sine o mare responsabilitate, fiindcă o icoană poate fi desfigurată, o icoană poate fi transformată într-o caricatură şi chiar într-o blasfemie. Iar noi trebuie să ne gândim la noi înşine şi să ne întrebăm: suntem noi vrednici, suntem noi capabili să fim icoane, “chipuri” ale lui Dumnezeu? Un scriitor din Vest a spus că întâlnind un Creştin, cei din jurul său ar trebui să-l vadă ca pe o revelaţie, o viziune a ceva ce n-au mai perceput niciodată, că diferenţa dintre un Creştin şi un ne-Creştin este aşa de mare, de radicală, de izbitoare ca diferenţa dintre o statuie şi o persoană vie. O statuie poate fi frumoasă, dar este făcută din piatră sau din lemn şi este moartă. O fiinţă omenească s-ar putea să nu pară la prima vedere aşa frumoasă, dar cei care o întâlnesc ar trebui, asemenea celor ce venerează o icoană – sfinţită, consacrată de Biserică – să vadă în ea strălucirea prezenţei harului Sfântului Duh, să-L vadă pe Dumnezeu revelându-se pe Sine în forma smerită a unei fiinţe omeneşti.

            Atâta timp cât noi nu suntem capabili să fim o asemenea viziune pentru cei care ne înconjoară, înseamnă că am dat greş în împlinirea datoriei noastre, noi nu proclamăm Triumful Ortodoxiei prin viaţa noastră, ci oferim o minciună. Şi astfel fiecare dintre noi, şi toţi împreună, purtăm toată răspunderea pentru faptul că lumea, întâlnind milioane de Creştini, nu s-a convertit prin viziunea prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul ei, purtată în vase de lut, dar pline de slavă, sfinţite, transfigurând lumescul din ele.

             Ce este adevărat depre noi individual, personal, este adevărat şi despre bisericile noastre. Ele au fost chemate de Hristos să fie o familie, o comunitate de Creştini care să formeze un trup de oameni uniţi printr-o dragoste desăvârşită, o dragoste jertfelnică, o dragoste care este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Biserica a fost şi este încă chemată să fie o comunitate de oameni care să se caracterizeze prin dragoste, să fie întruparea dragostei lui Dumnezeu. Dar, ceea ce vedem în bisericile noastre nu este miracolul dragostei divine.

            De la început, Biserica a fost construită în acord cu imaginea Statului, ierarhică, strictă, formală. În aceasta am dat noi greş – să fim cu adevărat ceea ce prima comunitate de Creştini a fost. Tertullian, scriind în apărarea Creştinilor, îi spunea Împăratului Romei: “Când oamenii ne întâlnesc, ei se opresc şi exclamă: “Cum se iubesc oamenii aceştia unii pe alţii!” Dar noi nu mai suntem cu toţii un singur trup de oameni despre care să se poată spune aceasta. Şi trebuie să învăţăm să recreăm ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, ceea ce odată a existat: să recreăm comunităţi, biserici, parohii, diocese, patriarhate, Biserica întreagă, în aşa fel

încât viaţa ei adevărată, realitatea ei să fie dragostea. Dar nu am învăţat încă aceasta.

            Şi astfel, când ţinem praznicul Triumfului  Ortodoxiei, trebuie să ne amintim că Dumnezeu a triumfat, că noi proclamăm adevărul, Adevărul lui Dumnezeu, Însuşi întrupat şi revelat, şi este o răspundere mare pentru noi toţi împreună şi individual, în această lume, că nu trebuie să dezminţim adevărul celor mărturisite prin viaţa pe care o ducem. Un teolog vestic a spus că noi putem proclama întregul adevăr al Ortodoxiei şi în acelaşi timp să-l desfigurăm să-l transformăm în minciună prin felul în care trăim, arătând cu viaţa noastră că toate acestea sunt doar vorbe, nu realitate.

            Trebuie să ne pocăim pentru aceasta, trebuie să ne schimbăm, să devenim astfel încât oamenii, întâlnindu-ne, să poată vedea prin noi adevărul lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, în fiecare şi în toţi. Atâta timp cât n-am făcut aceasta, nu am luat parte la triumful Ortodoxiei. Dumnezeu a triumfat, dar ne-a pus pe noi să facem triumful Său triumful vieţii pentru întreaga lume.

            Deci, să învăţăm să trăim conform învăţăturilor evanghelice, care sunt Adevărul şi Viaţa, nu doar individual, ci şi colectiv, şi să construim societăţi de creştini care să fie o revelaţie a Sfintei Evanghelii, astfel încât lumea, privind la noi, să spună: “Haideţi să reformăm instituţiile noastre, să reformăm relaţiile noastre, să înnoim tot ceea ce este vechi şi să devenim o nouă societate, în care Legea lui Dumnezeu, Viaţa lui Dumnezeu să prospere şi să triumfe. Amin.

Mitropolitul Antonie