Ce să fac ca să mă mântuiesc?

Ce să fac ca să mă mântuiesc?(Fapte 16, 30) a întrebat temnicerul când a experiat dintr-o dată puterea atotcuceritoare a lui Dumnezeu şi a fost cuprins de groază înaintea  măreţiei lui Dumnezeu. Aceeaşi întrebare este aşa de des pusă, nu din adâncul cutremurătoarei întâlniri cu Dumnezeu, ci din adâncul, din însuşi adâncul deznădejdii: “Ce să fac ca să mă mântuiesc?” Sunt prizonier, cine mă va conduce la libertate? Sunt frânt, cine mă va reface?”

“Ce să fac ca să mă mântuiesc?” este ceea ce fiecare dintre noi ar trebui şi ar fi necesar să se întrebe măcar o dată în viaţă – dar atunci, desigur ar trebui să asculte şi răspunsul: Credeţi în Domnul Iisus Hristos; acesta este răspunsul pe care îl dă Sf. Pavel. Şi ce înseamnă aceasta? Ce înseamnă să crezi în Hristos? Mai întâi de toate, să ai încredere în El, să accepţi cuvântul Lui ca dreptate şi  adevăr, pentru că El cunoaşte calea vieţii şi noi bâjbâim în întuneric. Acesta este primul înţeles, al doilea este să rămâi credincios. Şi despre acesta este vorba în Faptele Apostolilor  de azi, fie că punem această întrebare fiindcă am fost loviţi de apropierea şi măreţia lui Dumnezeu, fie că am fost îngroziţi de singurătatea noastră de orfani în absenţa Lui, trebuie, ca să aflăm  calea vieţii, să credem în El, Care ne-o arată, şi să rămânem credincioşi în ceea ce odată am acceptat în inima noastră şi am recunoscut în mintea noastră.

Dacă I-am pune această întrebare Mântuitorului: în ce trebuie să cred, care este calea vieţii? primul Său răspuns ar fi       : Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima, cu toată mintea şi cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Acesta este începutul întregii lucrări.  Putem ajunge să-L iubim pe Dumnezeu în două moduri. În acele momente în care El dintr-o dată este aproape de noi, când harul Său ne mişcă inimile şi ni le umple de căldură, tandreţe, încredere, speranţă şi bucurie, este uşor să-I răspunzi lui Hristos cu dragoste; dar în acele momente când ne simţim fără speranţă singuri, dragostea nu se mai exprimă prin bucurie, ci printr-o dureoasă tânjire: unde eşti, o Doamne, de ce m-ai părăsit? Nu pot trăi într-o asemenea singurătate, în asemenea frig şi întuneric.  Ambele stări arată, totuşi, că inimile noastre tânjesc după viaţă, fie plângând singurătatea noastră, fie bucurându-se că viaţa  ne-a cuprins.

Dar mai este şi altă poruncă a lui Hristos pe care nu trebuie să o uităm dacă vrem să rămânem credincioşi : cum spune în Sf. Evanghelie de la Marcu:”Dacă vrea cineva să vină după mine(pur şi simplu să fie cu mine, să nu se despartă şi să nu se piardă în mulţime), să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze.” Să te lepezi de sine nu înseamnă să te urăşi pe sine; înseamnă să recunoşti faptul că noi în noi înşine nu avem viaţă sau plinătate(de fiinţă?), să numai dacă putem să ne desprindem atenţia  de la noi înşine, inimile de grija de noi înşine şi să privim în jurul nostru la alţi oameni şi să răspundem cu toată inima, mintea şi fapta noastră la nevoile lor, numai dacă ne putem întoarce privirea spre Domnul şi să privim atent în adâncimea frumuseţii şi dragostei şi adevărului Său, ne putem elibera de noi înşine.

Atunci putem să pornim în călătoria noastră, dar calea nu este uşoară, pentru că să înţelegi este una, iar să te schimbi până în adâncul fiinţei tale este alta. Astfel că trebuie să luăm cu noi nu numai destinele, ci şi sinele noastre, aşa cum Hristos şi-a ridicat crucea Sa, ca o povară care nu poate fi  lăsată, care dizolvă în noi ultimele legături cu iubirea de sine, cu egoismul. Dacă am putea numai să înţelegem că acesta este lucrul  care constituie crucea sub povara căreia noi luptăm pentru viaţă.

Dacă putem face asta, dacă Îl urmăm pe Hristos Care de asemenea poartă o cruce – a purtat-o odată în triumf până la capăt - , vom fi liberi, ne vom salva, vom intra în viaţă; fiindcă mântuirea începe cu respingerea răului, respingerea a ceea ce ne ruinează şi culminează cu viaţă, bucurie, înnoirea sinelui nostru.

Dacă putem face asta, dacă Îl urmăm pe Hristos Care de asemenea poartă o cruce – a purtat-o odată în triumf până la capăt - , vom fi liberi, ne vom salva, vom intra în viaţă; fiindcă mântuirea începe cu respingerea răului, respingerea a ceea ce ne ruinează, şi culminează cu viaţă, bucurie, înnoirea sinelui nostru.

Acum să ne gândim la această întrebare: Ce trebuie să fac eu personal, nu altcineva, ca să mă mântuiesc?

 De ce trebuie să mă descotorosesc eu din mine însumi înainte de a mă lepăda complet de mine însumi? Către ce mă îndeamnă inima şi ce văd eu ca viaţă, bucurie, împlinire? Să ne punem această întrebare nu o dată, ci de multe ori, pe măsură ce ne maturizăm şi începem să înţelegem viaţa şi pe noi înşine mai profund. Atunci vom afla calea către o asemenea fericire, bucurie şi viaţă, despre care Hristos a spus că El a venit să ne aducă viaţă din plin, viaţă care ţâşneşte ca un izvor în veşnicie.

 Să ne ajute Dumnezeu să înfruntăm această întrebare ca un izvor în veşnicie şi să găsim un răspuns şi atunci vom găsi Împărăţia cea veşnică pe pământ. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj