Din Împărăţie cu toţii vom cădea, poate,
dar în gheena nu vom suferi
aceeaşi osândă,
ci unul mai mare, altul mai uşoară.
“Bunătatea lui Dumnezeu te aduce la pocăinţă”(Romani 2, 4), iar nu la
mai mare răutate. Deci dacă devii netrebnic din cauza bunătăţii Lui, tu mai cu
seamă o defaimi înaintea oamenilor. Văd pe mulţi că acuză îndelunga răbdare a
lui Dumnezeu, însă vor da seama dacă nu o întrebuinţează la timp şi cu
rânduială. Este Dumnezeu iubitor de oameni? În acelaşi timp însă, este şi drept
judecător. Iartă greşalele? În acelaşi timp, însă, şi răsplăteşte fiecăruia
după faptele lui. Trece cu vederea nedreptatea, şterge fărădelegea? În acelaşi timp însă face şi cercetarea acestor
fapte. Deci, oare toate acestea nu sunt contrare şi nu se contrazic în persoana
lui Dumnezeu? Nu sunt contrare deloc, dacă noi le împărţim în timpuri. De
exemplu, şterge fărădelegile noastre aici, atât prin baia renaşterii(Botez),
cât şi prin pocăinţă(Spovedanie), însă instruirea celor săvârşite şi examinarea
lor o va face acolo prin foc şi munci. “Dar, zici tu, dacă fac numai un păcat,
în loc de miile de păcate pe care le face un altul şi totuşi pentru acest păcat
sunt scos afară şi cad din Împărăţie, de ce atunci să nu fac toate păcatele?
Cuvânt ieşit din gura servitorului
nerecunoscător! Totuşi noi vom dezlega şi acest cuvânt. Nu face rele
pentru ca tu însuţi să fii folosit! Din Împărăţie cu toţii vom cădea, poate,
dar în gheena nu vom suferi aceeaşi osândă, ci unul mai mare, altul mai uşoară.
De exemplu, şi tu şi acela aţi dispreţuit fie pe aproapele, fie vreo poruncă a
bisericii; în asemenea caz şi unul şi altul veţi cădea din Împărăţia Cerurilor.
Dar dacă nu aţi dispreţuit deopotrivă, ci unul mai mult şi altul mai puţin,
apoi în gheena veţi simţi deosebirea. Şi de ce, zici tu, ameninţă pe cei ce nu
fac milostenie că se vor duce în focul nestins? Şi încă nu zice simplu “în
foc”, ci “în focul cel nestins care este gătit diavolului şi îngerilor lui”? De
ce anume? Pentru ca să afli că nimic nu întărâtă pe Dumnezeu ca nemilostenia şi
că acest păcat îl pune înaintea tuturor celorlalte. În adevăr, dacă trebuie a
iubi până şi pe duşmani, apoi oare cel ce respinge pe cei săraci, care nici
chiar duşmani nu-i sunt, de ce osândă nu va fi vrednic, când prin purtarea lui
se face mai rău chiar decât barbarii? De aici, deci, se poate vedea mărimea păcatului,
care şi contribuie ca să se ducă cu diavolul în gheenă. “Vai de cel ce nu face
milostenie”(Sirah 13, 3) Deci dacă era aşa în legea veche, cu atât mai mult
trebuie a fi în legea nouă. Dacă acolo, unde se permitea câştigarea de averi,
folosinţa de ele şi îngrijirea, şi totuşi se luaseră atâtea măsuri spre a veni
în ajutorul săracilor, cu atât mai mult aici în legea nouă, unde ni se
porunceşte de a arunca de la noi totul. Ce nu făceau iudeii? Zeciuieli şi
iarăşi alte zeciuieli strângeau şi dădeau orfanilor, văduvelor si prozeliţilor.
Cineva admirând pe un altul zicea: “ Dă zeciuieli”. Câtă neruşinare! Apoi dacă
la iudei nu era de admirat un asemenea fapt, oare la creştini s-a făcut vrednic
de admirat? Dacă atunci se credea că este o primejdie mare a nu răspunde la
timp cu zeciuielile, înţelege de aici câtă primejdie nu este acum. Beţivul
iarăşi nu va moşteni Împăraţia Cerurilor.
Dar care este cuvântul de încurajare pentru mulţi? Iată care : “dacă şi
eu şi altul ne găsim în aceleaşi păcate, nu mică este mângâierea ce o putem
avea de aici”. Deci ce am zice? Că
atunci poate avea o mângâiere tovărăşia de păcate când au simetrie în
mărimea lor; când însă păcatele unuia întrec pe ale celuilalt, atunci pe unul
ca acela păcatele îl aruncă într-un fel de uimire şi nici că-l lasă de a mai
avea vreo mângâiere. Zi bunăoară celui băgat în foc şi muncit acolo “că şi
cutare pătimeşte aceeaşi osândă”, că el nici nu va simţi măcar mângâierea pe
care i-o aduci. Oare nu toţi israeliţii s-au pierdut deodată la un loc? Dar
acest fapt ce mângâiere le-a adus? Oare nu tocmai acest fapt i-a întristat mai
mult?(..) În zadar ne mângâiem cu aceste speranţe. O singură mângâiere este: de
a nu cădea în focul acela nestins, căci odată căzuţi, nu este cu putinţă a avea
mângâiere acolo, unde este scrâşnirea dinţilor, unde este plângere, unde este viermele cel neadormit, unde este
focul nestins. Deci veţi înţelege cam câtă putere are mângâierea când te
găseşti în scârbe şi încurcături mari. Vei fi deci după aceea în minţile toate?
Vă rog şi vă sfătuiesc ca să nu ne amăgim în zadar şi să ne mângâiem
numai cu vorbe ca acestea, ci să facem ceea ce va putea fi spre mântuirea
noastră. E vorba să stai împreună cu Hristos si tu te frămânţi cu examinarea cuvintelor? Chiar
de nu am avea alt păcat, totuşi numai pentru aceste vorbe câtă osândă nu ar
trebui să suferim, pentru că suntem atât de molatici, atât de nenorociţi şi de
leneşi, căci fiind vorba de atâta cinste, încă mai vorbim despre asemenea
lucruri. Când vei vedea fericiţi pe cei ce au reuşit cu faptele bune, oare nu
te vei topi de necaz? Când vei vedea dintre sclavi şi dintre cei mojici/ simpli
– care puţin poate s-au ostenit aici – alături de tronul împărătesc, oare toate
acestea nu-ţi vor fi mai grele decât muncile iadului? Dacă aici văzand pe unii
prosperând şi te topeşti de necaz, căci o crezi aceasta mai grozavă decât orice pedeapsă, şi plângi, şi
te jeleşti şi te crezi vrednic de mii de morţi, dar acolo ce nu vei suferi?
Dacă nu ar fi gheena, însăşi ideea despre Împărăţia lui Dumnezeu nu ar fi
suficientă pentru a pierde şi a nimici pe păcătoşi? Dar că faptul este aşa este
de ajuns a ne convinge din experienţa lucrurilor. Deci să nu ne rătăcim în
zadar cu asemenea vorbe, ci să fim cu băgare de seamă şi să ne îngrijim de
mântuirea noastră. Să ne sârguim cu faptele cele bune şi să ne îndemnăm pe noi
înşine spre practicarea celor bune, ca astfel să ne învrednicim de acea slavă
cerească, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu