În numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh.
Prăznuim astăzi, ca de
fiecare dată la sfârşitul primei săptămâni din Post, Triumful Ortodoxiei. Şi ca
în fiecare an, trebuie să ne gândim la ce a însemnat, nu numai ca eveniment
istoric, ci şi în viaţa personală Triumful Ortodoxiei. Mai întâi de toate
trebuie să ne amintim că Triumful Ortodoxiei nu înseamnă triumful Ortodocşilor
asupra altor oameni. Însemnă triumful Adevărului Divin în inimile celor care
aparţin Bisericii Ortodoxe şi care proclamă Adevărul revelat de Dumnezeu în
integritatea şi simplitatea sa.
Astăzi trebuie să-I
mulţumim lui Dumnezeu din toată inima că S-a revelat pe Sine Însuşi nouă, că a
risipit întunericul din minţile şi din inimile miilor şi miilor de oameni
cărora El, Care este Adevărul le-a împărtăşit cunoştinţa Adevăului Divin
desăvârşit.
Ocazia acestui praznic
a oferit-o recunoaşterea legitimităţii venerării sfintelor icoane. Făcând
aceasta, noi mărturisim că Dumnezeu – invizibil şi inefabil, Dumnezeul pe Care
nu-L putem înţelege, a devenit cu adevărat om, că Dumnezeu a luat trup omenesc,
că El a trăit în mijlocul nostru plin de smerenie, de simplitate, dar şi de
slavă. Şi mărturisind acestea, venerăm icoanele nu ca pe idoli, ci ca pe
mărturii ale Întrupării Adevărului.
Făcând aceasta, nu trebuie
să uităm că nu venerăm lemnul sau pictura icoanei, ci pe Dumnezeu Care Se
revelează în lume. Fiecare dintre noi, toţi oamenii, suntem creaţi după chipul
lui Dumnezeu. Noi toţi suntem icoane vii şi aceasta aduce cu sine o mare responsabilitate, fiindcă
o icoană poate fi desfigurată, o icoană poate fi transformată într-o caricatură
şi chiar într-o blasfemie. Iar noi trebuie să ne gândim la noi înşine şi să ne
întrebăm: suntem noi vrednici, suntem noi capabili să fim icoane, “chipuri” ale
lui Dumnezeu? Un scriitor din Vest a spus că întâlnind un Creştin, cei din
jurul său ar trebui să-l vadă ca pe o revelaţie, o viziune a ceva ce n-au mai
perceput niciodată, că diferenţa dintre un Creştin şi un ne-Creştin este aşa de
mare, de radicală, de izbitoare ca diferenţa dintre o statuie şi o persoană
vie. O statuie poate fi frumoasă, dar este făcută din piatră sau din lemn şi
este moartă. O fiinţă omenească s-ar putea să nu pară la prima vedere aşa
frumoasă, dar cei care o întâlnesc ar trebui, asemenea celor ce venerează o
icoană – sfinţită, consacrată de Biserică – să vadă în ea strălucirea prezenţei
harului Sfântului Duh, să-L vadă pe Dumnezeu revelându-se pe Sine în forma
smerită a unei fiinţe omeneşti.
Atâta timp cât noi nu
suntem capabili să fim o asemenea viziune pentru cei care ne înconjoară,
înseamnă că am dat greş în împlinirea datoriei noastre, noi nu proclamăm
Triumful Ortodoxiei prin viaţa noastră, ci oferim o minciună. Şi astfel fiecare
dintre noi, şi toţi împreună, purtăm toată răspunderea pentru faptul că lumea,
întâlnind milioane de Creştini, nu s-a convertit prin viziunea prezenţei lui
Dumnezeu în mijlocul ei, purtată în vase de lut, dar pline de slavă, sfinţite,
transfigurând lumescul din ele.
Ce este adevărat depre noi individual,
personal, este adevărat şi despre bisericile noastre. Ele au fost chemate de
Hristos să fie o familie, o comunitate de Creştini care să formeze un trup de
oameni uniţi printr-o dragoste desăvârşită, o dragoste jertfelnică, o dragoste
care este dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Biserica a fost şi este încă
chemată să fie o comunitate de oameni care să se caracterizeze prin dragoste,
să fie întruparea dragostei lui Dumnezeu. Dar, ceea ce vedem în bisericile
noastre nu este miracolul dragostei divine.
De la început, Biserica
a fost construită în acord cu imaginea Statului, ierarhică, strictă, formală.
În aceasta am dat noi greş – să fim cu adevărat ceea ce prima comunitate de
Creştini a fost. Tertullian, scriind în apărarea Creştinilor, îi spunea
Împăratului Romei: “Când oamenii ne întâlnesc, ei se opresc şi exclamă: “Cum se
iubesc oamenii aceştia unii pe alţii!” Dar noi nu mai suntem cu toţii un singur
trup de oameni despre care să se poată spune aceasta. Şi trebuie să învăţăm să
recreăm ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, ceea ce odată a existat: să recreăm
comunităţi, biserici, parohii, diocese, patriarhate, Biserica întreagă, în aşa
fel încât viaţa ei adevărată, realitatea ei să fie dragostea. Dar nu am învăţat
încă aceasta.
Şi astfel, când ţinem
praznicul Triumfului Ortodoxiei, trebuie
să ne amintim că Dumnezeu a triumfat, că noi proclamăm adevărul, Adevărul lui
Dumnezeu, Însuşi întrupat şi revelat, şi este o răspundere mare pentru noi toţi
împreună şi individual, în această lume, că nu trebuie să dezminţim adevărul
celor mărturisite prin viaţa pe care o ducem. Un teolog vestic a spus că noi
putem proclama întregul adevăr al Ortodoxiei şi în acelaşi timp să-l desfigurăm
să-l transformăm în minciună prin felul în care trăim, arătând cu viaţa noastră
că toate acestea sunt doar vorbe, nu realitate.
Trebuie să ne pocăim
pentru aceasta, trebuie să ne schimbăm, să devenim astfel încât oamenii,
întâlnindu-ne, să poată vedea prin noi adevărul lui Dumnezeu, lumina lui
Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, în fiecare şi în toţi. Atâta timp cât n-am
făcut aceasta, nu am luat parte la triumful Ortodoxiei. Dumnezeu a triumfat,
dar ne-a pus pe noi să facem triumful Său triumful vieţii pentru întreaga lume.
Deci, să învăţăm să
trăim conform învăţăturilor evanghelice, care sunt Adevărul şi Viaţa, nu doar
individual, ci şi colectiv, şi să construim societăţi de creştini care să fie o
revelaţie a Sfintei Evanghelii, astfel încât lumea, privind la noi, să spună:
“Haideţi să reformăm instituţiile noastre, să reformăm relaţiile noastre, să
înnoim tot ceea ce este vechi şi să devenim o nouă societate, în care Legea lui
Dumnezeu, Viaţa lui Dumnezeu să prospere şi să triumfe. Amin.
Mitropolitul Antonie de Suroj
In the Name of the Father, the Son and the Holy Ghost.
We are keeping today,
as every year at the end of the first week of Lent, the Feast of the Triumph of
Orthodoxy. And every year we must give thought to what is meant, not only as a
historical event, but also in our personal lives. First of all we must remember
that the Triumph of Orthodoxy is not the Triumph of the Orthodox over other
people. It is the Triumph of the Truth Divine in the hearts of those who belong
to the Orthodox Church and who proclaim the Truth revealed by God in its
integrity and directness.
Today we must thank
God with all our hearts that He has revealed Himself to us, that He has
dispelled darkness in the minds and hearts of thousands and thousands of
people, that He who is the Truth has shared the knowledge of the perfect Truth
Divine with us.
The occasion of this
feast was the recognition of the legitimacy of venerating icons. By doing this
we proclaim that God - invisible, ineffable, the God whom we cannot comprehend,
has truly become man, that God has taken flesh, that He has lived in our midst
full of humility, of simplicity, but of glory also. And proclaiming this we
venerate the icons not as idols, but as a declaration of the Truth of the
Incarnation.
See more: http://masarchive.org/Sites/Site/Texts-E-Sermons.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu