În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh
În Evanghelia de azi Domnul ne spune că, dacă vrem să
fim următorii Săi, să fim discipolii Lui, trebuie să ne luăm crucea şi să-I
urmăm Lui. Şi când ne gândim la Crucea Domnului, ne gândim la dureroasul,
treptatul urcuş către Răstignire, către moarte. Într-adevăr, Domnul ne cheamă,
dacă vrem să-I fim credincioşi Lui, să-I fim ucenici, să fim gata să-L urmăm
până la capăt – tot drumul.
Dar pe de altă parte, trebuie să ne amintim că El nu
ne-a chemat să păşim pe o cale pe care El nu a călcat; El este un Păstor Bun
care merge înaintea oilor Sale, asigurându-Se că totul este în ordine, că
primejdia a fost înlăturată, că ele pot păşi în siguranţă pe urmele Lui; aşa
cum ne cheamă să ne luăm crucea şi să-I
urmăm Lui, ne cheamă şi să acceptăm să fim adevăraţii lui discipoli, cu
convingerea că El nu ne va cere niciodată să facem ceea ce El Însuşi n-a făcut
sau n-a îndurat. Putem să-L urmăm cu încredere, dar şi cu un sentiment de pace
în inimile şi minţiile noastre.
Şi totuşi, această urmare nu este lipsită de tragic
pentru că a fi discipolul lui Hristos înseamnă, aşa cum ne spune Epistola
citită la botez, că noi trebuie să murim cu El ca să înviem cu El. Să mori
înseamnă să renunţi - din loialitate, solidaritate şi prietenie cu El, dintr-un
sentiment de veneraţie faţă de El, de recunoaştere a preţului pe care L-a
plătit El din dragoste faţă de noi – să renunţi la toate cele ce au dus la
moartea Lui(păcatele şi patimile?). Noi trebuie să reflectăm la tot ceea ce
este înlăuntrul nostru şi ne face străini de Dumnezeu, nevrednici de dragostea
Lui şi de noi înşine. Iar când descoperim aceasta, să o alungăm din viaţa
noastră. Pot fi lucruri care par uşoare sau mici, pot fi lucruri foarte grele
şi dificil de respins. Dar nu trebuie să ne imaginăm că cele mici ne despart
mai puţin de Dumnezeu decât cele mari.
Este o povestire din viaţa unui pustnic la care au
venit doi străini; unul comisese un păcat cumplit, iar celălalt, o mulţime de
păcate mici. Şi ca să-i facă să înţeleagă că amândouă contează la fel de mult
şi pot fi la fel de nocive pentru viaţă, bătrânul i-a spus primului păcătos să
meargă în câmp şi să găsească cea mai mare bucată de stâncă şi să i-o aducă,
iar celuilalt i-a zis să culeagă pietre de peste tot. Primul a găsit uşor un
bolovan şi l-a adus; celălalt la fel de uşor a găsit mulţimea de pietre; şi
când cei doi s-au întors, le-a spus: acum mergeţi şi le puneţi înapoi de unde
le-aţi luat. Primul a găsit uşor locul de unde luase bolovanul după urma adâncă
pe care o lăsase în pământ. Al doilea, după ore şi ore de căutare, s-a întors
cu toate pietrele înpoi, pentru că nu a putut afla de unde o luase pe fiecare,
fiind culese la întâmplare, el nemaiamintindu-şi locurile. La fel se
întâmplă şi cu păcatele noastre; nu contează care sunt mari şi care mici, dacă
– şi acest “dacă” este important – dacă nu aflăm un mod să le înlăturăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu