Predica Mitropolitului Antonie de Suroj la Duminica Sfântului Ioan Scărarul - 1987

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

          Sfântul Ioan Scărarul, a cărui memorie o evocăm azi, spune în una din  scrierile sale ; “Nu vom fi judecaţi, fraţilor, nu vom fi condamnaţi că nu am lucrat minuni şi nu am profeţit; dar vom fi condamnaţi că nu ne-am plâns zilnic păcatele”.

          Ce este cu păcatul că ne poate provoca o asemenea zdrobire a inimii încât viaţa noastră întreagă va fi  inspirată de această durere  din inimile noastre? Noi tindem să definim păcatul drept o încălcare a legii morale sau o făptuire contrară datoriei noastre sau dreptăţii, dar este altceva fundamental în păcat care ar trebui, într-adevăr, să ne provoace tristeţe şi mai mult decât tristeţe: o durere adâncă.

          Păcatul este lipsă de loialitate, păcatul este necredinţă, este lipsă de loialitate şi necredinţă faţă de Dumnezeu, fiindcă înseamnă că ceea ce El ne spune contează prea puţin pentru noi, chiar dacă, atunci când vorbeşte cu noi, El vorbeşte cu toată dragostea Sa umană şi divină; într-adevăr, ca să ne arate cât de mult contăm pentru El, cât de mult ne apreciază, El Îşi dă întreaga viaţă ca să ne salveze şi ca noi să credem în dragostea dumnezeiască.

          Dar aceste păcate concrete pe care le săvârşim tot timpul, această răceală a unuia faţă de celălalt, această indiferenţă, uşurinţa cu care judecăm şi condamnăm, felul în care ne dezinteresăm de nevoile altora, felul în care nu ne pasă de dragostea care ne este oferită, toate acestea rezultă din răceala inimilor noastre.

          Nu în zadar spune Hristos în Evanghelia de azi, “Acest fel de demon nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”: post, în sensul îndepărtării de toate acele lucruri care sunt ispite, care ne sustrag de la dragoste, de la loialitate, de la credinţă, de la integritate, care ne distrug pe de-a întregul; şi rugăciune, ca mod de comuniune cu Dumnezeul cel viu Care este dragoste, şi numai în Care putem găsi forţa şi tăria de a iubi.

          Aşa că nu e surprinzător că aducându-şi omul copilul bolnav de epilepsie la discipoli, el s-a întors către Hristos, zicând: “Ei n-au putut să-l vindece.” El i-a răspuns: “Aduceţi-l la Mine!”. Dacă nu suntem aduşi la El, toate celelate lucruri sunt zadarnice. Putem să ne întrebăm: “Suntem noi atât de despărţiţi de Dumnezeu încât ar trebui să plângem această despărţire toată viaţa?” Care dintre noi ar îndrăzni să spună că inima lui este caldă în fiecare clipă, că inima lui este adânc mişcată de semnificaţia faptului de a fi cu Dumnezeu, de a-L avea pe Dumnezeu aproape, în comuniune cu el?

          Noi ar trebui să fim faţă de Dumnezeu ca un îndrăgostit, care în fiecare moment, zi şi noapte, treaz sau dormind, este conştient că inima lui exultă şi tresaltă de o de dragoste care îl umple, care este bucurie, exaltare, pace şi seninătate, şi putere, şi curaj, o dragoste care ne permite să privim în jur şi să vedem pe fiecare într-o nouă lumină, care ne permite să vedem lumina dumnezeiască strălucind în fiecare persoană pe care o întâlnim, de care ne bucurăm.

          Dacă ne întrebăm cât de departe suntem de Dumnezeu şi nu putem măsura distanţa dintre noi deoarece avem aşa de puţină experienţă în a fi aproape de Dumnezeu, să ne întrebăm “Cât de departe sunt eu de oamenii care mă înconjoară? Cât de puţină dragoste, cât de puţină loialitate, dăruire de sine, cât de puţină bucurie întru aproapele meu se află în mine? Cât de mult se află în mine judecarea aproapelui, indiferenţa, răceala, nepăsarea?” Şi atunci vom putea spune: dacă eu sunt aşa, înseamnă că nu sunt centrat în Dumnezeu, că Dumnezeu nu este Regele care să conducă în inima mea  şi în mintea mea şi în întreagă viaţa mea.

          Şi când ne gândim la noi înşine şi ne vedem împărţiţi între chemarea lui Dumnezeu şi dorinţele umanităţii noastre căzute şi înşelăciunile vrăjmaşului, atunci putem spune din nou: “Cât de departe sunt!” Şi până ce nu vom găsi armonia cu Dumnezeu, vom fi astfel sfâşiaţi în lăuntru şi despărţiţi unul de altul.

          De aceea Sfântul Ioan Scărarul ne cheamă să dăm o importanţă deplină  felului în care ne relaţionăm cu Dumnezeu, fiindcă toate celelalte vor depinde de aceasta.  El este ca o cheie armonică ce permite unui sunet să fie citit şi cântat; este(cum spune alt scriitor) creanga subţire care ţine împreună florile, care altfel s-ar risipi – chiar şi florile, chiar şi virtuţile, chiar frumuseţea şi adevărul se risipesc, dacă nu este această minunată dragoste, exaltare şi bucurie care sunt date numai de comuniunea noastră cu Dumnezeu, pentru că El este dragoste, El este viaţa, El este adevărul, El este bucurie, lumină şi exaltare.

          Să ne întoarcem, aşadar, spre pocăinţă în sensul în care Sfântul Ioan Scărarul o vede: nu o seacă plângere a trecutului nostru, nu un uscat, nefolositor regret de a nu fi ceea ce am vrea să fim, ci un strigăt către Dumnezeu: “Vino, Doamne, vino cât mai curând!” Şi dacă strigăm din toată inima, mintea şi nevoia noastră, atunci Dumnezeu va veni, atunci ne vom afla în comuniune cu Dumnezeul cel viu şi toate lucrurile vor deveni frumuseţe iar noi vom fi intrat în Împărăţia lui Dumnezeu.