In timpul domniei Impăratului Domition(81-96 AD), Sfântul
Ioan Teologul era exilat in insula Patmos pentru izgonirea şi prăbuşirea
idolilor din Efes şi in timpul şederii sale acolo a reuşit să convertească
aproape intreaga insulă la Hristos. In secolul al V-lea,când creştinismul a
devenit religie de stat, templul Dianei a fost dărâmat, in locul lui fiind
ridicată o minunată biserică dedicată Sfântului Ioan. Multe biserici au fost
apoi construite in intreaga insulă. Timp de 600 de ani după Hristos oraşele şi
comerţul insulei au prosperat, după care insula a fost prădată de piraţi arabi
şi dealţi invadatori. Frumoasa biserică a Sf. Ioan a fost distrusă, iar insula
Patmos a ajuns nelocuită.
Sfântul Cristodul din Patmos(+ 16 martie)
Din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, insă, insula nu a
rămas părăsită, ci El a ales un stareţ din Asia Mică, numit Cristodul, ca să
fie unealta Sa pentru renaşterea insulei. Invazii otomane şi arabe repetate
deja il siliseră pe stareţ să plece in exil şi până la sfârşitul secolului al
XI-lea lăsase in urma sa multe mănăstiri şi biblioteci.
Născut in Bytinia, din Asia Mică, Cristodul, al cărui nume
de mirean fusese Ioan, trăise mai intâi ca pustnic pe Muntele Olimp, iar apoi
in deşertul Palestinei, pentru ca in cele dinurmă să se intoarcă in locurile natale ca stareţ al mănăstirii de pe
Muntele Lamos, lângă Caria. In anul 1085, călugării de la Muntele Lamos au
fugit din calea turcilor, iar stareţul s-a refugiat in insula Kos, nu departe
de insula Patmos, unde a intemeiat o mănăstire inchinată Maicii Domnului.
Stareţul Cristodul a făcut curând cunoştinţă cu Părintele
Arsenie un sihastru care era fiul şi moştenitorul unui proprietar de pământ. Arsenie
a devenit fiul duhovnicesc al stareţului şi impreună visau să reintemeieze
viaţa monahală in insula Patmos. Părintele Cristodul scria despre ucenicul său:
“A fost un om binevoitor şi evlavios, nobil din naştere şi autohton, respectat
de toţi locuitorii insulei, cu purtare blândă, cu un caracter integru, o morală
inaltă,un monah devotat, numit Arsenie, supranumit Skinouris, dăruit din toată inima
slujirii noastre.”
In anul 1088, după ce a intemeiat o altă mănăstire pe insula
Leros (inchinată Sfântului Ioan Teologul), Părintele Cristodul s-a prezentat la
curtea Impăratului Alexie I Comnenul in Bizanţ, in faţa căruia a desfăşurat
planul său de reinfiinţare a unor mănăsiri pe insula Patmos. Impăratul i-a implinit
cererea şi i-a dat stăpânire deplină a intregii insule, in schimbul unor
proprietăţi pe insulaKos din moştenirea
lui Arsenie. In luna august, in acelaşi an, Părintele Cristodula luat in
stăpânire insula Patmos.
The Theodore—Kostroma Icon of the Mother of God was painted
by the Evangelist Luke and resembles the Vladimir Icon of the Mother of
God.
This icon received its name from Great Prince Yaroslav
Vsevolodovich (+ 1246), the father of Saint Alexander Nevsky, and who in
holy Baptism was named Theodore in honor of Saint Theodore Stratelates
(February 8).
According to Tradition, the icon was found by his
elder brother, Saint George (February 4), in an old wooden chapel near
the city of Gorodets. Later, the Gorodetsk Theodorov monastery was built
on this spot. Prince Yaroslav-Theodore became the Great Prince of
Vladimir after his brother Saint George perished in battle with the
Mongols at the Sita River. In the year 1239, he solemnly transferred the
relics of his brother from Rostov to the Vladimir Dormition cathedral.
He gave the icon which he inherited from his brother to his own son,
Saint Alexander Nevsky.
Yaroslav-Theodore is renowned in Russian
history. He continued with the glorious traditions of his uncle Saint
Andrew Bogoliubsky (July 4), and of his father Vsevolod III Big-Nest,
and he was connected to almost all of the significant events in the
history of Rus in the first half of the thirteenth century.
Russia
was burned and torn apart by the Mongols in 1237-1238. He raised it up
from the ashes, rebuilt and embellished the cities, the holy monasteries
and the churches. He restored cities along the Volga devastated by the
enemy: Kashin, Uglich, Yaroslavl’, Kostroma, Gorodets.
He founded
he church of Theodore Stratelates at Kostroma and the Theodorov
monastery near Gorodets in honor of his patron saint. For eight years he
ruled as Great Prince, but he had to guide the land through a
singularly difficult path, maintaining a military-political balance with
the Golden Horde to the East, while mounting an active opposition to
Catholic Europe in the West. His closest companion was his son, Saint
Alexander Nevsky, who also continued his policies.
The
wonderworking Theodore Icon of the Mother of God was constantly with
Saint Alexander, and he prayed before it. After Saint Alexander Nevsky
died on November 14, 1263 at the monastery founded by his father, the
icon was taken by his younger brother Basil.
Basil Yaroslavich
was the youngest (eighth) son of Yaroslav Vsevolodovich. In 1246 after
the death of his father (Prince Yaroslav was poisoned in the capital
city of Mongolia, Karakorum when he was only five years old) Basil
became prince of the Kostroma appanage-holding, the least important of
his father’s domains. In the year 1272, he became Great Prince of
Vladimir.
His four years as Great Prince (1272-1276) were filled
with fratricidal princely quarrels. For several years he waged war
against Novgorod with an unruly nephew Demetrius. In becoming Great
Prince, however, Basil did not journey to Vladimir, but remained under
the protection of the wonderworking icon at Kostroma, regarding this
place as safer in case of new outbreaks of strife.
He had
occasion also to defend Rus against external enemies. In 1272, during a
Tatar incursion, a Russian army came forth from Kostroma to engage them.
Following the example of his grandfather, Saint Andrew Bogoliubsky (who
took the wonderworking Vladimir Icon of the Mother of God with him on
military campaigns), Prince Basil went into battle with the
wonderworking Theodore Icon. A blinding light came forth from the holy
image, and the Tatars dispersed and fled from the Russian land.
The
Chronicles say that the Great Prince Basil had a special love for the
Church and the clergy. After the martyric death of Bishop Metrophanes of
Vladimir during the storming of Vladimir by Tatars on February 4, 1238,
the Vladimir diocese had remained widowed for many years. This grieved
Great Prince Basil. With his help, a large cathedral was constructed in
Vladimir in 1274. This was apparently in connection with the
consecration of Saint Serapion (July 12) as Bishop of Vladimir. He was
an igumen from the Monastery of the Caves.
Metropolitan Cyril III
(+ 1282) presided over a council of Russian hierarchs. This was the
first council in the Russian Church since the time of the Mongol
invasion. Many problems and disorders had arisen in Church life, but the
Russian Church was just barely beginning to recover from the woe that
had befallen it. One of its main tasks was to recover a Russian churchly
literacy, and the restoration of the tradition of the ancient Russian
“princely order.”
Without books the Church’s salvific activity
would be almost impossible. Books were needed for church services, and
for preaching, for the monastic cell rule, and for believers to read at
home. Through the efforts of Metropolitan Cyril and the Russian bishops
and monastic scholars, this important task was begun. The council
approved new editions of essential books which formed the canonical
basis of Orthodox church life.
In 1276, Prince Basil completed
his life’s journey. Most of the important events in his life occured
with the blessing of the Theodore Icon of the Mother of God. He died at
Kostroma, and there he also found his final resting place. Since that
time, the holy icon has been in the Kostroma cathedral of Saint Theodore
Stratelates.
Renewed interest in the Theodore Icon of the Mother
of God and the spread of its veneration throughout all Russia is
connected with events of the beginning of the seventeenth century, and
the end of the Time of Troubles. In the year 1613, the wonderworking
Theodore Icon from the Kostroma cathedral was used at the proclamation
of Michael Romanov as the new Tsar. In memory of this historic event,
March 14 was designated for the commemoration of the Theodore Icon of
the Mother of God.
Numerous copies were made from the Kostroma
Theodore Icon, and one of the first was commissioned and brought to
Moscow by Tsar Michael’s mother, the nun Martha. From the second half of
the seventeenth century, various copies of the Theodore Icon were
enlarged with scenes depicting events from the history of the
wonderworking icon.
In the year 1670 the hierodeacon Longinus
from the Kostroma Hypatiev monastery wrote the “Narrative concerning the
Manifestations and Miracles of the Theodore Icon of the Mother of God
in Kostroma.” Not all the things contained in it agree with things
previously stated.
The Theodore Icon is two-sided. On the reverse
side is the image of the holy Great Martyr Paraskeva, depicted in the
splendid attire of a princess. It is believed that the image of
Paraskeva on the reverse of the icon is connected with the wife of Saint
Alexander Nevsky.
The Icon of the Most Holy Theotokos of Saint Theodore is also commemorated on August 16.
Saint Rostislav-Michael, Great Prince of Kiev, was the son of
the Kievan Great Prince Saint Mstislav the Great (June 14), and the
brother of holy Prince Vsevolod-Gabriel (February 11, April 22, and
November 27). He was one of the great civil and churchly figures of the
mid-twelfth century.
His name is connected with the fortification and rise of Smolensk, and both the Smolensk principality and the Smolensk diocese.
Up
until the twelfth century the Smolensk land was part of the Kievan
realm. The beginning of its political separation took place in the year
1125, when holy Prince Mstislav the Great, gave Smolensk to his son
Rostislav (in Baptism Michael) as an inheritance from his father, the
Kievan Great Prince Vladimir Monomakh. Thanks to the work and efforts of
Saint Rostislav, the Smolensk principality, which he ruled for more
than forty years, expanded and was built up with cities and villages,
adorned with churches and monasteries, and became influential in Russian
affairs.
Saint Rostislav founded the cities of Rostislavl,
Mstislavl, Krichev, Propoisk, and Vasiliev among others. He was the
forefather of the Smolensk princely dynasty.
In 1136 Saint
Rostislav succeeded in establishing a separate Smolensk diocese. Its
first bishop was Manuel, installed between March-May of 1136 by
Metropolitan Michael of Kiev. Prince Rostislav issued an edict in the
city of Smolensk assuring Bishop Manuel that he would provide him with
whatever he needed. On September 30, 1150 Saint Rostislav also ceded
Cathedral Hill at Smolensk to the Smolensk diocese, where the Dormition
cathedral and other diocesan buildings stood.
Contemporaries
thought highly of the church construction of Prince Rostislav. Even the
sources that are inclined to report nothing more about it note that
“this prince built the church of the Theotokos at Smolensk.” The
Dormition cathedral, originally built by his grandfather, Vladimir
Monomakh, in the year 1101 was rebuilt and expanded under Prince
Rostislav. The rebuilt cathedral was consecrated by Bishop Manuel on the
Feast of the Dormition, August 15, 1150. Prince Rostislav was a
“builder of the Church” in a far wider sense: he endowed the Smolensk
Dormition church of the Mother of God, and transformed it from a city
cathedral into the ecclesiastical center of the vast Smolensk diocese.
Holy
Prince Rostislav was the builder of the Smolensk Kremlin, and of the
Savior cathedral at the Smyadynsk Boris and Gleb monastery, founded on
the place of the murder of holy Prince Gleb (September 5). Later his son
David, possibly fulfilling the wishes of his father, transferred the
old wooden coffins of Saints Boris and Gleb from Kievan Vyshgorod to
Smyadyn.
In the decade of the fifties of the twelfth century,
Saint Rostislav was drawn into a prolonged struggle for Kiev, which
involved representatives of the two strongest princely lines: the
Olgovichi and the Monomakhovichi.
On the Monomakhovichi side the
major contender to be Great Prince was Rostislav’s uncle, Yurii
Dolgoruky. Rostislav, as Prince of Smolensk, was one of the most
powerful rulers of the Russian land and had a decisive voice in military
and diplomatic negotiations.
For everyone involved in the
dispute, Rostislav was both a dangerous opponent and a desired ally, and
he was at the center of events. This had a providential significance,
since Saint Rostislav distinguished himself by his wisdom regarding the
civil realm, by his strict sense of justice and unconditional obedience
to elders, and by his deep respect for the Church and its hierarchy. For
several generations he was the bearer of the “Russkaya Pravda”
(“Russian Truth”) and of Russian propriety.
After the death of
his brother Izyaslav (November 13, 1154), Saint Rostislav became Great
Prince of Kiev, but he ruled Kiev at the same time with his uncle
Vyacheslav Vladimirovich. After the latter’s death, Rostislav returned
to Smolensk, ceding the Kiev princedom to his other uncle, Yurii
Dolgoruky, and he removed himself from the bloodshed of the princely
disputes. He occupied Kiev a second time on April 12, 1159 and he then
remained Great Prince until his death (+ 1167). More than once, he had
to defend his paternal inheritance with sword in hand.
The years
of Saint Rostislav’s rule occurred during one of the most complicated
periods in the history of the Russian Church. The elder brother of
Rostislav, Izyaslav Mstislavich, a proponent of the autocephaly of the
Russian Church, favored the erudite Russian monk Clement Smolyatich for
Metropolitan, and wanted him to be made Metropolitan by a council of
Russian bishops, without seeking the usual approval from the Patriarch
of Constantinople. This occurred in the year 1147.
The Russian
hierarchy basically supported Metropolitan Clement and Prince Izyaslav
in their struggle for ecclesiastical independence from Constantinople,
but several bishops headed by Saint Niphon of Novgorod (April 8), did
not recognize the autocephaly of the Russian metropolitanate and shunned
communion with it, having transformed their dioceses into independent
ecclesial districts, pending the resolution of this question. Bishop
Manuel of Smolensk also followed this course. Saint Rostislav understood
the danger which lay hidden beneath the idea of Russian autocephaly for
these times, which threatened the break-up of Rus. The constant
fighting over Kiev among the princes might also lead to a similar fight
over the Kievan See among numerous contenders, put forth by one princely
group or another.
The premonitions of Saint Rostislav were fully
justified. Yurii Dolgoruky, who remained loyal to Constantinople,
occupied Kiev in the year 1154. He immediately banished Metropolitan
Clement and petitioned Constantinople for a new Metropolitan. This was
to be Saint Constantine (June 5), but he arrived in Rus only in the year
1156, six months before the death of Yurii Dolgoruky (+ May 15, 1157).
Six months later, when Saint Rostislav’s nephew Mstislav Izyaslavich
entered the city on December 22, 1157, Saint Constanine was obliged to
flee Kiev, while the deposed Clement Smolyatich returned as
Metropolitan. Then a time of disorder began in Russia, for there were
two Metropolitans.
All the hierarchy and the clergy came under
interdict: the Greek Metropolitan suspended the Russian supporters of
Clement, and Clement suspended all the supporters of Constantine. To
halt the scandal, Saint Rostislav and Mstislav decided to remove both
Metropolitans and petition the Patriarch of Constantinople to appoint a
new archpastor for the Russian metropolitan See.
But this
compromise did not end the matter. Arriving in Kiev in the autumn of
1161, Metropolitan Theodore died in spring of the following year.
Following the example of Saint Andrew Bogoliubsky (July 4), who
supported his own fellow ascetic Bishop Theodore to be Metropolitan,
Saint Rostislav put forth his own candidate, who turned out to be the
much-suffering Clement Smolyatich.
The fact that the Great Prince
had changed his attitude toward Metropolitan Clement, shows the
influence of the Kiev Caves monastery, and in particular of
Archimandrite Polycarp. Archimandrite Polycarp, who followed the
traditions of the Caves (in 1165 he became head of the monastery), was
personally very close to Saint Rostislav.
Saint Rostislav had the
pious custom of inviting the igumen and twelve monks to his own table
on the Saturdays and Sundays of Great Lent, and he served them himself.
The prince more than once expressed the wish to be tonsured a monk at
the monastery of Saints Anthony and Theodosius, and he even gave orders
to build a cell for him.
The monks of the Caves, a tremendous
spiritual influence in ancient Rus, encouraged the prince to think about
the independence of the Russian Church. Moreover, during those years in
Rus, there was suspicion regarding the Orthodoxy of the bishops which
came from among the Greeks, because of the notorious “Dispute about the
Fasts” (the “Leontian Heresy”). Saint Rostislav’s pious intent to obtain
the blessing of the Patriarch of Constantinople for Metropolitan
Clement came to naught. The Greeks believed that appointing a
Metropolitan to the Kiev cathedra was one of their most important
prerogatives. This served not only the ecclesiastical, but also the
political interests of the Byzantine Empire.
In 1165 a new Greek
Metropolitan arrived at Kiev, John IV, and Saint Rostislav accepted him
out of humility and churchly obedience. The new Metropolitan, like his
predecessor, governed the Russian Church for less than a year (+ 1166).
The See of Kiev was again left vacant, and the Great Prince was deprived
of the fatherly counsel and spiritual wisdom of a Metropolitan. His
sole spiritual solace was the igumen Polycarp and the holy Elders of the
Kiev Caves monastery and the Theodorov monastery at Kiev, which had
been founded under his father.
Returning from a campaign against
Novgorod in the spring of 1167, Saint Rostislav fell ill. When he
reached Smolensk, where his son Roman was prince, relatives urged him to
remain at Smolensk. But the Great Prince gave orders to take him to
Kiev. “If I die along the way,” he declared, “put me in my father’s
monastery of Saint Theodore. If God should heal me, through the prayers
of His All-Pure Mother and Saint Theodosius, I shall take vows at the
monastery of the Caves.”
God did not fulfill Saint Rostislav’s
last wish to end his life as a monk of the holy monastery. The holy
prince died on the way to Kiev on March 14, 1167. (In other historical
sources the year is given as 1168). His body, in accord with his last
wishes, was brought to the Kiev Theodosiev monastery.
Cuvântul
al XX-lea Despre lepădarea
de lume şi despre tăierea voii către cei ce au cerut sa le scriu cum se cuvine
a duce viaţa pustnicească, şi că este bine (la acest lucru) a avea povăţuitor
iscusit, adică părinte duhovnicesc, de la care să înveţi fapta bună şi
meşteşugul cel pustnicesc, (adică lucrarea cea greu de făcut). Despre credinţa
cea către părinţii cei duhovniceşti şi despre vederea luminii, care duce
sufletul să sporească în dragostea de Dumnezeu
“...mai bine este să te numeşti ucenic
al ucenicului decât să vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele
nefolositoare ale vietii tale”.
[…]
Deci am auzit eu glasul Lui cel Sfânt, Care zice către toţi: „Cine nu va
lasa pe tatăl său şi pe mama sa şi pe fraţii săi şi toate averile sale şi nu-şi
va lua crucea sa şi nu-Mi va urma Mie, nu este vrednic de Mine" (Matei
10, 37- 38). Din Sfânta Scriptură şi din însăşi cercarea am învăţat, că nu
din altă pricină s-a pus crucea mai la urmă, fără numai pentru răbdarea
necazurilor şi a ispitelor şi apoi pentru însăşi moartea cea de bună voie, pe
care atunci când stăpâneau eresurile mulţi au primit-o prin mucenicie şi
felurite munci. Iar acum, în darul lui Hristos, în vreme de pace adâncă şi
desăvârâştă, ne-am încredinţat că nimic altceva nu e crucea decât desăvârşita
omorâre a voii sale. Pentru că cel ce-şi face voia sa cât de puţin, nu poate
niciodată să păzească porunca Mântuitorului Hristos. Deci grăind ca şi către
unul singur, acestea vă spun: Frate, roagă-te stăruitor lui Dumnezeu ca să-ţi
arate omul care poate să te înveţe, să te povăţuiască bine şi pe care, dacă îl
vei afla, eşti dator să-l asculţi ca pe Însusi Dumnezeu, împlinind cele spuse
de el fără îndoială, chiar dacă după parerea ta s-ar părea potrivnice si
vătamătoare. Dacă acum n-ai semn de la părintele duhovnicesc pe care l-ai avut
şi dacă inima ta e încredinţată mai deplin de sus, fă ceea ce îţi zice şi te
vei mântui. Că mai bine este să te numeşti ucenic al ucenicului decât să
vietuiesti cu rânduială de sine şi să culegi roadele nefolositoare ale vietii
tale. Iar dacă Duhul Sfânt te va îndruma către alt părinte, să nu te
îndoieşti deloc. Fiindcă ştim că şi Pavel a sădit, Apolo a udat şi Hristos a
făcut să crească. Fă, deci frate, si tu, precum am zis şi du-te la omul pe
care ti l-a aratat Dumnezeu, fie tainic, fie prin altcineva şi supune-te lui ca
şi cum pe Însusi Hristos L-ai vedea şi ai grăi cu El şi învaţă de la el cele
folositoare. Dacă îti va porunci să ieşi din pământul voii tale, să
nu te îndoieşti, nici să te ruşinezi, lăsându-te biruit de slava deşartă. Dacă
îti va zice: „Vino în pământul ascultarii pe care ţi-l voi arăta ţie",
aleargă, fratele meu, din toate puterile, fără să dai somn ochilor tăi, nici
să-ti pleci genunchiul slăbănogit de lenevire sau de trândăvie, că poate acolo
ţi se va arăta ţie Dumnezeu, Cel ce îţi va arăta ţie pe părintele multor fii
duhovniceşti şi îţi va da pământul făgăduinţei, pe care numai drepţii îl
moştenesc.Daca te va sui în munte, suie-te cu sârguinţă, că sunt
încredinţat că vei vedea pe Hristos schimbându-Se.
[…]
Însa vezi, fratele meu, ca nu cumva fără sfătuire să te iei după cei răi, că
acum sunt rari cei ce ştiu bine să păstorească şi să vindece suflete
cuvântătoare. Pentru că post si priveghere şi chip de evlavie poate mulţi au
făţărnicit sau chiar le-au câştigat cu fapta şi au deprins multe pe de rost şi
multi pot cu lesnire a învăţa prin cuvânt, dar a tăia şi a dezrădăcina
patimile prin plâns şi a câştiga cu statornicie faptele cele bune şi
cuprinzătoare foarte puţini sunt în stare. Iar faptele bune
cuprinzătoare sunt: smerenia - surpătoarea patimilor şi pricinuitoarea
nepătimirii celei cereşti şi îngereşti, care niciodată nu încetează, nici nu
cade, ci întotdeauna se adaugă la cele dinainte, adaugând dor lânga dor,
dragoste lângă dragoste. Din aceasta vine dreapta socoteală, şi
desluşirea cea desăvârşită, care povăţuieşte bine pe cei ce-i urmează ei şi
trece fără poticnire marea cea gândită. […]
Sfântul Simeon Noul Teolog, Învăţături, vol 2, ed. Credinţa Strămoşească, 2003
- Ierom. Ioan Iaroslav, Cum să ne mântuim
"Necredinţa în Dumnezeu – cea mai de seamă pricină a necurăţiei noastre"
Din seria tâlcuirilor Arhimandritului Serafim Alexiev la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, în volumul “Curăţia”(Editura Sophia, 2007)
“Multe sunt pricinile pentru care noi cădem în păcate trupeşti.[...]
Însă cea mai importantă, după părerea noastră, este necredinţa în
Dumnezeu. Ea adună întru sine, ca într-un focar, toate pricinile de mai
mică importanţă.
Vorbind despre necredinţa în Dumnezeu, avem în vedere nu ateismul
teoretic..., ci ateismul practic ori puţina credinţă a credincioşilor
creştini ortodocşi. Ar putea să sune straniu, însă această necredinţă
din punct de vedere practic este o realitate. Manifestările ei sunt:
indiferenţa faţă de Dumnezeu, absenţa simţământului religios, îndoiala
în credinţă, îndepărtarea de Biserică, nepăsarea faţă de viaţa de
dincolo, faţă de înfricoşătoarea Judecată, de raiul cel veşnic şi de
veşnicele chinuri. Aceste manifestări mărturisesc despre o credinţă care
se clatină şi despre o dragoste care s-a răcit. Iar fără o credinţă
înflăcărată, fără nădejde şi dragoste către Creatorul său, omul nu are
râvnă, nici forţe spre a se lupta cu patimile trupeşti ce clocotesc
întru el. El simte o înclinare firească deosebită către patimile
trupeşti. După căderea lui Adam în păcat, aceste patimi i-au devenit lui
a doua natură. Cine poate să ne izbăvească din păcate, dacă nu avem o
credinţă puternică şi frică de Dumnezeu în inima noastră ?
În anumite epoci, când credinţa a fost înfloritoare, morala a fost la un
nivel foarte înalt. Îndată ce credinţa s-a micşorat, a decăzut şi viaţa
morală. Revenirea la necredinţa neamurilor păgâne antice a adus lumea
contemporană în pragul descompunerii morale. Când nu există idealuri
înalte, oamenii încep să pună în locul acestora instinctele lor cele mai
josnice.[...] Istoria, în mod obiectiv, dă mărturie în acest sens.
Creştinătatea a propus ca ideal veşnic pentru om asemănarea lui cu
Dumnezeu. Prin învăţătura şi prin pilda Sa, Domnul Iisus Hristos, şi
după El şi Sfinţii Apostoli, au dat un imbold firii decăzute a omului
spre o înaltă viaţă de curăţie. Sf. Ap. Pavel scrie : Căci harul
mântuitor s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm
fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu
înţelepciune, cu dreptate, şi cucernicie; şi să aşteptăm fericita
nădejde şi arătarea slavei Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului Iisus
Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne izbăvească de toată
fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte
bune(Tit 2, 11-14).
[...] După învăţătura cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi,
niciun om, fără ajutorul lui Dumnezeu, de la sine însuşi, nu este în
stare să-şi bireie patima desfrânării, nici să izgonească de la sine
neîncetatele năvăliri ale demonilir desfrâului. Numai înarmat cu
credinţă şi har, cu nădejde şi dragoste de Dumnezeu, el poate să lupte
cu vicleanul cel ispititor. Neavând însă întrarmare dumnezeiască, acesta
nu va putea nici măcar să lupte, dar să-şi biruiască duhurile
desfrânării. Căci cel ce nu crede în existenţa lui Dumnezeu şi nu se
teme de ceea ce va răspunde înaintea Lui, în numele cui se va strădui să
dobândească vreo virtute, virtute care este de râs în ochii neamului
omenesc păcătos şi desfrânat şi care nu este dorită nici de către trupul
înclinat către păcat?”
“Observăm că, chiar şi pentru cei credincioşi, pentru cei ce se tem de
Dumnezeu, pentru cei ce năzuiesc spre o viaţă duhovnicească, neîmpăcatul
trup omenesc este o foarte mare problemă şi că fără ajutorul Cerului,
nimeni nu a reuşit să o rezolve. Atunci, cum va putea să reuşească
întru aceasta cel necredincios? El nici nu face experienţa unui
asemenea lucru, ci, dimpotrivă, alege calea cea mai uşoară a
neîmpotrivirii şi a plăcerii de sine. Însă din această plăcere de sine
ce se naşte ? Moartea duhovnicească, venită înaintea celei trupeşti. Cei
ce trăiesc în desfrânare şi în băutură sunt ruine vrednice de plâns
încă de la vârsta tinereţii. Ei par bătrâni cu mult înainte de a
îmbătrâni.
[...] Cât de diferită este priveliştea pe care ne-o înfăţişează
creştinii care cred sincer şi năzuiesc către o viaţă de curăţie ! Pe cât
de strânsă este relaţia lor cu Dumnezeu, pe atât mai asemenea îngerilor
sunt ei. Sfinţii, curăţindu-şi inima lor, ne sunt vrednică pildă despre
cum poate să se transforme omul păcătos, care s-a unit cu Dumnezeu şi
s-a îmbrăcat cu toată armura lui.
Sf. Ioan Teologul, având în vedere această unire cu Dumnezeu a primilor
creştini, a lăudat nu numai pe cei vârstnici, ci şi pe cei tineri
...pentru biruinţa lor asupra diavolilor desfrânării. Şi cât este de
minunat că tocmai vârsta tinereţii, la care păcatul desfrânării este cel
mai prezent, Apostolul o dă ca pildă de dobândire şi de înfăptuire a
curăţiei cu ajutorul lui Dumnezeu ![...]
Patima trupească născută în om se vădeşte aproape la fiecare încă de
la o vârstă fragedă. E cunoscut că până şi copiii simt uneori înclinaţii
trupeşti. Să nu mai vorbim însă de vârsta tinereţii, în care ele se
manifestă cu multă aprindere. Cum vor fi ţinute în frâu aceste instincte
nestăvilite fără credinţă în Dumnezeu , fără nădejde în ajutorul
dumnezeiesc, fără dragoste de Dumnezeu ? Istoria creştinătăţii cunoaşte
perioade întregi când, la creştinii tineri, crescuţi în credinţă şi în
evlavie, curăţia a înflorit şi pe chipul lor, şi în inima lor. Şi cât
era de plăcut atunci să vezi frumoase chipuri de tineri împlinitori ai
curăţiei, şi fecioare care nu se sluţeau cu vopsea artificială, cum îşi
mânjesc feţele şi ochii astăzi tinerele femei moderne, şi se
înfrumuseţau cu fireasca şi fermecătoarea culoare a castităţii !
Cununa curăţiei este cea mai minunată podoabă a celui tânăr. Cel ce se
înfrânează la vârsta tinereţii, lesne se va lupta cu pornirile lui
trupeşti şi la maturitate. Astfel, pentru paza curăţiei de la vârsta
tinereţii, i se va da lui bătrâneţe luminoasă[...] Şi dacă nu se
deprinde omul cu curăţia atâta timp cât este feciorelnic, greu poate să
dobândească aplecare spre ea după ce a experimentat desfătările cele
îmbolditoare ale patimilor desfrânării. Lupta pentru curăţie este mai
uşoară pentru cel curat decât pentru cel întinat. Până nu a gustat
dintr-o anumită mâncare, ci numai a auzit de aceasta, limba nu încearcă o
dorinţă prea mare să o guste. « Aşa şi trupurile curate : primesc din
necunoaşterea patimii desfrânării mare uşurare în lupta împotriva
desfrânării » - spune Sf. Ioan Scărarul.
Ce ne ajută cel mai mult în izgonirea diavolilor desfrânării ? Credinţa
în Dumnezeu, frica de El şi căutarea stăruitoare a ajutorului
dumnezeiesc. Virtuţile nu se câştigă doar cu puteri omeneşti. [...] Nu
este cu putinţă pentru om să zboare cu propriile aripi până la aşa de
înaltă desăvârşire cerească, dacă harul lui Dumnezeu nu îi dă lui darul
curăţiei şi nu îl scoate din întinare. Prin nicio altă virtute oamenii
trupeşti nu se aseamănă într-atât cu îngerii ...ca prin dobândirea
harului curăţiei, prin care ei, încă din timpul vieţii lor pământeştiau,
după Apostol, cetate în ceruri(Filip. 3, 20) şi încă aici, în trup
pieritor, dobândesc deja ceea ce a fost făgăduit sfinţilor în viaţa
viitoare, după ieşirea din trupul pieritor.
Unii oameni, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, dar neliniştiţi din
pricina tineretului de astăzi, afundat în desfrânare, recomandă ca
ieşire din această stare sportul, jocurile, tehnica, preocupările
artistice, literatura, ştiinţa şi altele. Se vădeşte însă că nimic din
toate acestea nu poate fi în stare să oprească nestăpânitul clocot al
patimilor desfrânării. Dimpotrivă, ele din ce în ce mai mult se
înteţesc. Realitatea ne arată că, de îndată ce te-ai rupt câtuşi de
puţin de credinţa în Dumnezeu, te-ai îndepărtat de singurul sprijin al
virtuţii. Cel ce ne dă armura pentru biruinţa în lupta cu necuratele
patimi este Dumnezeu. Fără această întrarmare, nimeni nu a putut să stea
împotriva răutăţii diavoleşti(Efes. 6, 11).
Ca urmare, dacă doreşti să biruieşti, îmbracă armura dumnezeiască ! Iar
aceasta constă, după Sf. Ap. Pavel, în pavăza credinţei şi în sabia
duhovnicească, aceea care este cuvântul lui Dumnezeu.(Efes. 6, 14-17) »
.jpg){kind=icon}
