Nimeni nu se mântuieşte singur...
Singurătatea şi mântuirea prin aproapele
În
această viaţă, dacă trăieşti singur, eşti pierdut. Dacă trăieşti în
comunitate, eşti câştigat ! Pentru că singurătatea te izolează, te face
neputincios, împiedică duhul tău să se bucure de bunătăţile lumii
acesteia, în special de cele ale vieţii spirituale. Pe când viaţa în
comunitate te salvează în multe împrejurări grele.
Cea
mai tragică postură a omului este singurătatea, izolarea lui totală.
Sfântul Ciprian spune aşa : « Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în
comunitate, în comunitatea Bisericii ! ». Ne purtăm slăbiciunile unii
altora şi aşa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul.
Toţi
ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos şi fiecare este
răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina şi
du-i-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ia sarcina. În felul
acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita
Înviere a Mântuitorului, ca să viem cu El şi sa vedem lumina cea
cerească.
Rugăciunea pentru aproapele
Mare lucru este dragostea de prieten. Cunoaştem fiecare ce înseamnă adevărata prietenie. Dacă te rogi pentru cineva, Dumnezeu îl mântuieşte pe acela pentru că vede dragostea ta pentru el. De
aceea, Sf. Ap. Iacob spune : « Rugaţi-vă unul pentru altul ! », pentru
că mult poate rugăciunea credinciosului în faţa lui Dumnezeu, Şi cine a
întors pe cineva de la păcat prin rugăciunea lui, mare drept şi-a
câştigat în Împărăţia Cerurilor. De aceea, Biserica instituie această
rugăciune de mijlocire pentru aproapele.
Hristos – adâncul sufletului omenesc
Să
nu judecăm niciodată pe ceilalţi, să nu facem diferenţe între cei buni
şi cei răi, pentru că niciodată nu ştim ce este în sufletul omului,
numai Dumnezeu cunoaşte sufletul omului. Că poate a fost ceva în viaţa acelui om, o frustrare, poate ascunde o rană prin agresivitatea lui şi tu nu ştii nimic...
Biserica
totdeauna caută în om ce este bun, tot ce constituie fondul bun
originar, creştin, ortodox. Faţă de psihologia abisală modernă, Biserica
cercetează adâncul sufletului nostru prin preoţi, prin spovedanie, prin
discuţii de la suflet la suflet. Sfinţii Părinţi au instituit reguluile
spovedaniei, au cercetat adâncurile sufletului omenesc până în cele mai
mici amănunte ale lui şi au alcătuit întrebări privind regula
spovedaniei. De aceea Biserica trece
dincolo de stratul superficial al culturii, al educaţiei, care poate să
aibă resurse în adânc sau nu, dincolo de teorii, de calcule, de
justificarea faptelor noastre bune sau rele şi merge în adâncul
duhovnicesc al sufletului nostru.
Dincolo
de « monstrul » din adâncul sufletului nostru, când suntem cu
conştiinţa încărcată de păcate, dincolo de faptele noastre rele, Îl
regăsim pe Iisus Hristos. [...] Aceasta este cea mai adâncă, cea mai abisală introspecţie pe care o facem în inima noastră : să-L găsim pe Dumnezeu în noi.
Şi atunci, regăsindu-L pe Dumnezeu în noi şi întorcându-ne spre El cu
toată inima noastră şi cu mintea noastră, ajungem la rugăciunea pentru
noi şi pentru ceilalţi.
Părintele Gheorghe Calciu, « Cuvinte vii », Editura Bonifaciu, 2009.
