Care este importanţa unui părinte duhovnicesc în călăuzirea unei
persoane care vrea să înainteze în viaţa spirituală, care vrea să-L ia în
serios pe Dumnezeu?
Mitropolitul Antonie: Ca în fiecare drum în viaţă, înainte
de a merge de unul singur, trebuie să te
înveţe cineva cum să mergi şi în ce direcţie. Dacă ai pe cineva cu mai multă
experienţă, care ştie mai bine decât tine, e firesc să înveţi să asculţi. Iar
înţelesul ascultării, la care totdeauna ne gândim în termeni de ascultare
oarbă, ca a unui câine căruia i se dau comenzi şi le împlineşte – nu este deloc
acesta. Obedienţă este un cuvânt care înseamnă ascultare. Dacă înveţi să
asculţi pe altcineva, nu numai cuvintele pe care le rosteşte, ci şi dispoziţia
şi sensul pe care încearcă să le imprime, atunci devii liber de propriul
egocentrism, de îngustimea ta de minte şi devii capabil să asculţi nu
numai pe acela, ci orice persoană, şi
viaţa în totalitatea ei şi pe Dumnezeu. Fiindcă, dacă nu înveţi să asculţi de o
persoană, nu înveţi să asculţi deloc. Dar, pe de altă parte, nu este vorba de
orice persoană care ştie puţin şi poate să înveţe mult. Dacă îţi găseşti o mare
călăuză duhovnicească eşti norocos, fiindcă acestea nu cresc peste tot ca
iarba.
În lumea modernă au fost multe persoane care şi-au asumat rolul de
mentor sau învăţător şi au abuzat de puterea lor, astfel că oamenii au devenit
suspicioşi faţă de autoritatea duhovnicească adevărată.
MA: Trebuie să învăţăm în acelaşi timp să ascultăm cu lărgime de
spirit şi să nu renunţăm niciodată la dreptul de a spune: “Nu pot asculta dincolo de acest punct”. Fiindcă
altfel vom urma drept călăuze persoane care nu au nici o bază pentru călăuzirea
duhovnicească, care n-au nici un motiv să ne călăuzească. Asta nu înseamnă că
ai dreptul să judeci pe oricine, să spui “Eu ştiu mai bine”. Dar înseamnă că
trebuie să fii foarte sigur că acea persoană ştie răspunsul la întrebarea ta,
la întrebările puse de tine.
Am citit frumoasa dumneavoastră intoducere la “Pelerinul rus”, cartea
celebră a spiritualităţii ortodoxe
ruseşti. Aţi scris acolo despre importanţa unei relaţii cu un stăpân care este
bine calificat să te călăuzească pe
cale.
MA: Da, numai că stăpânul nu-ţi
spune totdeauna “Fă asta şi fă ailaltă şi vei ajunge la asta şi la asta.”
Uneori este un exemplu pentru tine, alteori este ceva în el care te face să-l
urmezi. Îmi amintesc cum mi-am găsit eu părintele duhovnicesc. Am ajuns târziu
pentru slujbă la o biserică şi am văzut un om ieşind. Era în el atâta
seninătate, atâta interiorizare şi atâta lumină, încât m-am dus la el şi i-am
spus: “Nu ştiu cine sunteţi, dar vreţi să fiţi călăuza mea spirituală?” Şi după
aceea rareori mi-a oferit călăuzire, dar
sunt sigur că s-a rugat pentru mine, şi am descoperit că sunt ca o
bărcuţă legată cu o funie lungă de o
corabie mare. El se deplasa în acea direcţie şi eu mă deplasam în spatele lui,
dar exista mereu acea legătură între noi. L-am văzut o dată sau de două ori pe an şi de câte ori
ne-am întâlnit am văzut că ajunsesem exact în punctul în care era şi el. Nu în
aceeaşi măsură, dar ca un cerc mic şi un
cerc mare: amândouă sunt cercuri, dar există o diferenţă de mărime, de scară.
Înainte să moară mi-a trimis un bilet: “ Ştiu acum care este taina liniştii
contemplative , acum pot să mor”. Şi a murit peste trei zile.
În mod clar a avut o mare influenţă asupra dumneavoastră.
MA: Da, dar trebuie să fie foarte ruşinat din cauza mea, pentru că
n-am adus roadele călăuzirii sale. Dar el este cu siguranţă o icoană pentru
mine.
Deseori oamenilor nu le place ideea supunerii faţă de o autoritate,
dar dvs. vorbiţi despre a fi inspirat de cineva şi a urma exemplul cuiva.
MA : Dacă oamenii ar gândi mai puţin în termeni
calificativi şi ar face numai ceea ce li se spune, dar să gândească în schimb:
“Dacă vreau să învăţ să cânt la pian trebuie să rog pe cineva să-mi conducă
mişcarea fiecărui deget”. Este la fel de adevărat despre tot ce vrem să învăţăm. Nu poţi învăţa
să cânţi la pian doar bătând clapele şi sperând că o să sune bine.
Pentru creştinii ortodocşi şi pentru calea creştin-ortodoxă, care
este scopul ideal sau ţelul vieţii omeneşti?
MA: Cred că voi răspunde într-un mod pe care s-ar putea să-l găsiţi
foarte stupid: să devină o adevărată fiinţă omenească. Fiindcă în mod obişnuit
nu suntem fiinţe umane reale, suntem animale omeneşti. Ne dezvoltăm intelectul,
avem emoţiile noastre, avem o voinţă schimbătoare. Aceasta nu este o armonie
adevărată. Nu este întregime Deplinătatea noastră este persoana Domnului nostru
Iisus Hristos. Ţelul vieţii creştine este să devenim discipoli, oameni care
învăţăm de la El, nu doar supuşi în sensul de a fi bine instruiţi, ci în sensul
de a putea asculta atent, de a înţelege gândul Lui, inima Lui şi să creştem
până la măsura deplină a omenităţii noastre, care este omenitatea Lui.
Ce înseamnă să creştem până la măsura omenităţii noastre, până la
măsura deplină a omenitaţii lui Hristos?
MA: Cred că ideal ar fi să-ţi iubeşti aproapele cu întreaga fiinţă
– dacă este necesar, cu preţul propriei
vieţi – şi să-L cunoşti şi să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta, pentru
că este viaţa Lui şi dragostea Lui care găsesc o expresie perfectă în noi când
suntem suficient de deschişi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu