We expect everything, and we give so little

We expect everything, and we give so little

Sunday 15^th October 2000

In the Name of the Father, the Son and the Holy Spirit. Amen.

The Gospel is infinitely simple if we receive it in simplicity. Our main problem lies in the fact that we look for theological depth in it instead of looking at the directness of the speech of God, who is simplicity itself, wholeness, and who addresses us as friends, not even as disciples, but as friends; because He Himself said, on His way to Jerusalem, 'I no longer call you slaves, but I call you friends, because all that I have to say I have shared with you”.

           And so let us receive the words which we have heard today with the directness with which they were spoken by Christ: 'Do to one another what you wish others to do to you.' It's something which we have seen repeated all the time; but is it the way in which we live? We want from people around us understanding, patience, compassion, support, friendship and all the simplicity of this world. We don't expect from us heroic deeds, because we are not in heroic times and situations. But that is what we expect to receive. And if we ask ourselves: what do we do about the people who surround us, can we say that we are fulfilling this simple and direct commandment, this advice of Christ in which He says: 'If you do these things you will be truly human'?

Let us reflect on that, because we think very often of things great, of things heroic, and when we think these great thoughts we must find the simplest things that we could do. When we read in the Gospel that we should give our lives for one another, we think that we can't do it, because there is no attempt at an attack on the life of our neighbour, certainly of our closest. And yet to give one's life means to devote one's life, to devote all one's energy, all one's understanding, all the patience, all the concern, all the sympathy, to all those who surround us. To do, in other words, as Christ put it, to others what we wish that others do to us.

            Let us reflect on this very, very simple commandment, and see that we bring it at every moment; because we expect everything, and we give so little. We give indeed to those who are dear to us, naturally dear, but even they must put up, so often, with our lack of understanding and patience and compassion. Let us reflect on these simple and direct words of Christ and stand in judgement before them; ask ourselves how can I stand before Christ when He will say to me, 'You have heard these words, you have understood them, you have repeated them' — indeed, for us priests — 'you have preached them. And what have you done?’ And how sorry it will be to look at Christ and say, 'I have claimed to be your disciple but in fact I have done nothing of what you have wished me to do to save other people from misery, from loneliness, from evil’. Amen.

Aşteptăm tot, dar dăm atât de puţin

Duminică, 15 Octombrie 2000

În  numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Sfânta Evanghelie este infinit de simplă dacă o primim cu simplitate. Principala noastră problemă stă în faptul că noi căutăm adâncimi teologice în textul ei, în loc să privim la francheţea cuvântului lui Dumnezeu, care este simplitatea însăşi, deplinătatea, şi Care ni se adresează ca unor prieteni, nici măcar ca unor discipoli, ci ca unor prieteni; pentru că El însuşi a spus, pe drumul spre Ierusalim, “Nu vă mai numesc robi, ci vă numesc prieteni, fiindcă tot ce am de spus am împărţit cu voi”.

Aşa că hai să primim cuvântul pe care l-am auzit azi cu francheţea cu care a fost rostit de Hristos: “Faceţi unul altuia ceea ce vreţi ca alţii să vă facă vouă.”

 E ceva ce ni se spune tot timpul; dar este oare acesta felul în care trăim? Vrem de la cei din jurul nostru înţelegere, răbdare, compasiune, sprijin, prietenie şi toată simplitatea acestei lumi. Nu aşteptăm de la noi fapte eroice, pentru că nu trăim în timpuri şi situaţii eroice. Şi dacă ne întrebăm: ce facem pentru oamenii din jurul nostru, putem spune oare că împlinim această poruncă simplă şi directă, acest sfat al lui Hristos  care zice: “Dacă faceţi aceste lucruri veţi fi cu adevărat oameni”?

Să reflectăm la acestea, deoarece  ne gândim adesea la lucruri mari, la fapte eroice şi când nutrim aceste gânduri măreţe trebuie să căutăm cele mai simple lucruri pe care le putem face. Când citim în Sfânta Evanghelie că ar trebui să ne dăm viaţa unii pentru alţii, ne gândim că nu o putem face, pentru că nu e niciun atentat la viaţa aproapelui nostru, sigur nu la viaţa celor mai  apropiaţi ai noştri. Şi  totuşi a-şi da viaţa înseamnă a-ţi consacra viaţa, a-ţi dedica întreaga energie, toată înţelegerea, toată răbdarea, toată grija, toată simpatia celor care ne înconjoară. A face, cu alte cuvinte, cum spune Hristos, altora ceea ce vrem să ni se facă nouă.

          Să reflectăm la această foarte, foarte simplă poruncă, şi să avem grijă să o împlinim în fiecare clipă; pentru că aşteptăm tot, dar dăm atât de puţin. Dăruim, într-adevăr, celor care ne sunt dragi, un sentiment firesc, dar chiar şi aceştia trebuie să îndure, deseori, lipsa noastră de înţelegere, de răbdare şi de compasiune. Să reflectăm asupra acestor cuvinte simple şi directe  ale lui Hristos şi să medităm asupra lor: să ne întrebăm “Cum voi sta înaintea lui Hristos când îmi va spune: “Ai auzit aceste cuvinte, le-ai înţeles, le-ai repetat” – adevărat, pentru noi, preoţii- “le-ai predicat. Şi ce-ai făcut?” Şi ce trist va fi să privim la Hristos şi să zicem: “Am pretins că sunt discipolul Tău, dar n-am făcut nimic din ceea ce tu ţi-ai dorit de la mine, să-i scap pe alţii de sărăcie, de singurătate, de rău.” Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici)