Vameşul şi fariseul(I)

Februarie 1990

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Ce scurtă şi ce binecunoscută parabola de azi, şi totuşi, ce intens mesajul ei, ce provocator…

Este intensă în chiar cuvintele ei: doi oameni intră în biserica lui Dumnezeu, într-un tărâm tainic care. într-o lume pierdută pentru El, îi aparţine Lui fără rezerve: în tărâmul Său divin. Şi unul dintre oameni intră curajos, ia poziţie înaintea lui Dumnezeu; intră şi celălalt şi nici  nu îndrăzneşte să calce pragul: el este un păcătos, iar lumea în care intră este sfântă, ca spaţiul din jurul Rugului aprins  din deşert, în care Moise n-a putut intra fără să-şi descalţe încălţămintea picioarelor, altfel decât  în adorare şi frică de Dumnezeu.

Şi  ce diferite cuvintele spuse de ei! Aparent, fariseul Îl laudă pe Dumnezeu, Îi dă slavă Lui – dar pentru ce? Pentru că El a făcut un asemenea om, un om aşa sfânt, aşa vrednic de El, de Dumnezeu: un om care nu numai că împlineşte toate poruncile Legii, dar trece dincolo de ceea ce Dumnezeu Însuşi a poruncit şi Se poate aştepta de la om. Într-adevăr, el stă înaintea lui Dumnezeu  lăudându-L că el, fariseul, este atât de minunat încât este singura slavă a lui Dumnezeu, strălucirea, revelaţia sfinţeniei lui Dumnezeu…

            Vameşul  nu îndrăzneşte să intre pe tărâmul lui Dumnezeu.

            Şi parabola este clară: omul care a venit şi a stat cu inima înfrântă, ruşinându-se de el însuşi, cunoscând că este nevrednic să intre în acest spaţiu sacru, pleacă acasă iertat, iubit, cu adevărat însoţit de Dumnezeu, Care a venit în lume să salveze pe păcătoşi şi Care stă alături de oricine are nevoie de El, oricine îşi recunoaşte această nevoie, sau nu, spre mântuire.                      

            Fariseul se întoarce acasă, dar se întoarce mai puţin iertat, relaţia lui cu Dumnezeu nu mai este aceeaşi; el este în centru, Dumnezeu este periferic; el este în centrul evenimentelor, Dumnezeu este subordonat lui. Nu înseamnă că ceea ce a făcut este fără valoare; înseamnă pur şi simplu că, în ceea ce îl priveşte, nu i-a adus roade de sfinţenie. Faptele au fost bune, dar au fost stricate, otrăvite de mândrie, de încrederea în sine; frumuseţea faptelor săvârşite a fost total desfigurată pentru că nu au fost îndreptate nici către Dumnezeu, nici către aproapele, ci s-au răsfrânt asupra lui însuşi. Şi ni se spune că mândria l-a deposedat pe aces tom, a luat de la el roadele faptelor lui bune, fructele credinţei sale de suprafaţă în Legea lui Dumnezeu, că numai smerenia ar fi putut da faptelor sale  şi sieşi un înţeles deplin, că numai smerenia ar fi putut adduce faptele sale la viaţă, în apele vieţii care ţâşnesc în veşnicie.

            Dar atunci se pune întrebarea: cum putem învăţa ceva despre smerenie dacă aceasta este condiţia absolută să fii nu ca smochinul neroditor, ci roditor, să fii recoltă bogată şi din care oamenii să se poată hrăni.

In the Name of the Father, the Son, and the Holy Ghost.

How short, and how well known today's parable, and yet, how intense its message, how challenging...

Intense it is in its very words: two men come into the church of God, into a sacred realm which in a world that is lost to Him, belongs to Him unreservedly: into His Divine Realm. And one of the men walks boldly into it, takes a stand before God; the other one comes, and doesn't even dare cross the threshold: he is a sinner, and the Realm is holy, like the space around the Burning Bush in the desert which Moses could not enter without having unshod his feet, otherwise than in adoration and the fear of God.

            And how different the words spoken! Apparently the Pharisee praises God, he gives Him glory - but for what? Because He has made a man like him, a man so holy, so worthy of Him, of God; a man who not only keeps all the commandments of the Law, but goes beyond of what God Himself has commanded, and can expect of man. Indeed, he stands before God praising Him, that he, the Pharisee, is so wonderful that he is God's own glory, the shining, the revelation of God’s holiness...

The Publican does not dare enter into the holy Realm of God.

And the parable is clear: the man who came and stood brokenhearted, ashamed of himself, knowing that he is unworthy of entering this sacred space goes back home forgiven, loved, indeed: accompanied by God Himself Who came into the world to save sinners and Who stands by everyone who needs Him, who recognises his need, or not, unto salvation. The Pharisee goes home, but he goes home less forgiven; his relationship with God is not the same; he is at the center, God is peripheric to him; he is at the heart of things, God is subservient to him. It does not mean that what he did was worthless; it simply means that as far as he is concerned, it has born no fruit of holiness in himself. The deeds were good, but they were spoiled, poisoned by pride, by self-assertion; the beauty of what he did was totally marred because it was addressed neither to God nor to his neighbour; it was turned in on himself. And we are told that this pride has despoiled this man, has taken away from him the fruits of his good works, the fruit of his outward faithfulness to the law of God, that only humility could have given him and his action full meaning, that only humility could have made his actions into life, into the waters of life gushing into eternity.

But then, the question stands before us: how can we learn anything about humility if that is the absolute condition to be not like the barren fig tree, but fruitful, to be rich harvest and from whom people can be fed.

Metropolitan  Anthony  of  Sourozh