II. Nu ştiu dacă putem evolua de la mândrie, slavă deşartă, la smerenie
dintr-o dată, doar dacă ceva atât de tragic ni se întâmplă încât ne vedem pe
noi înşine, ne descoperim complet
lipsiţi de tot ceea ce ne susţinea condiţia păcătoasă, distructivă,
neroditoare. Dar un lucru putem face: oricât de mult am crede că suntem
posesorii unor daruri de tot felul, ale minţii şi inimii, ale trupului şi
sufletului, oricât de roditoare ar fi faptele noastre, ne putem aminti
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “O, omule, ce ai tu care să nu-ţi fi fost
dat?!”…Şi cu adevărat, el se face aici ecoul a ceea ce Hristos a spus în prima
Fericire, Fericirea care deschide uşa tuturor celorlalte Fericiri,
Fericirea care este începutul înţelegerii: Fericiţi
cei săraci cu duhul… Fericiţi sunt cei care cunosc nu numai cu intelectul
lor – dar cel puţin cu intelectul! – că ei nimic nu sunt şi nimic nu au care să nu fie un dar de la Dumnezeu.
Am fost chemaţi la viaţă din nimic, fără
participarea noastră: chiar viaţa noastră este un dar! Ni s-a dat viaţa pe care
noi n-o putem crea prin noi înşine. Ni s-a dat ştiinţa despre existenţa lui
Dumnezeu şi ,într-adevăr, o cunoaştere mai adâncă, mai intimă a lui Dumnezeu –
toate acestea sunt daruri! Şi apoi, tot ceea ce suntem este dar de la Dumnezeu:
trupul nostru, inima noastră, mintea noastră, sufletul nostru – ce putere mai
avem asupra lor când Dumnezeu nu le mai susţine? Cea mai mare inteligenţă poate
fi dintr-o dată înghiţită de întuneric de un atac cerebral; acestea sunt
momente când suntem confruntaţi cu necesităţi care ne solicită întreaga noastră
simpatie, întreaga dragoste – şi descoperim că inimile noastre sunt de piatră
şi de gheaţă… Vrem să facem bine – şi nu putem; şi Sfântul Apostol Pavel o ştia
deja când a spus: Binele pe care îl iubesc nu îl săvârşesc, iar răul pe care îl
urăsc îl săvârşesc continuu…Şi trupul nostru depinde de atât de multe lucruri!
Şi cât din relaţiile noastre, din prietenia
care ni se oferă, din dragostea care ne susţine, din camaraderie – tot ceea ce
suntem şi ce posedăm este dar: care este reacţia firească: nu este
recunoştinţa? Nun e putem întoarce spre Dumnezeu nu ca fariseul, mândrindu-ne
cu ceea ce suntem şi uitând că toate acestea sunt ale Lui, ci spunând lui Dumnezeu:
O, Doamne! Toate acestea sunt un dar al Tău! Într-adevăr, toate aceste
circumstanţe, chiar acelea care ne înfricoşează sunt un dar, pentru că Dumnezeu
ne spune: Am destulă încredere în tine ca să te trimit în întuneric să aduci
lumină! Te trimit în stricăciune ca să fii sarea care opreşte stricăciunea! Te
trimit unde nu este nicio nădejde ca să aduci nădejdea, unde nu este bucurie,
ca să aduci bucurie, unde nu este dragoste, ca să aduci dragoste…şi se poate
continua la nesfârşit, văzând că atunci când suntem trimişi în întuneric este
ca să fim prezenţa lui Dumnezeu şi viaţa lui Dumnezeu, şi asta înseamnă că El
are încredere în noi – El are încredere în noi, El crede în noi, El
nădăjduieşte pentru noi totul: nu ajunge aceasta ca să fim recunoscători?
Dar recunoştinţa nu înseamnă vorbe reci de
mulţumire, recunoştinţa înseamnă că vrem să-L facem să vadă că tot ce ne-a dat
n-a fost în zadar, că El nu a devenit om, a trăit şi a murit în zadar;
recunoştinţa înseamnă o viaţă care poate adduce bucurie lui Dumnezeu… aceasta
este provocarea pe care ne-o adresează această parabolă…
Da,
ideal ar fi pentru noi să fim smeriţi – dar ce este smerenia? Care dintre noi
ştie, şi dacă ştie, care o poate face cunoscută tuturor celor care nu ştiu? Dar
recunoştinţa o ştim toţi; ştim căi mărunte şi aspecte mărunte ale ei! Să
reflectăm asupra ei, şi să recunoaştem, într-un act de gratitudine, că nu avem
niciun drept să fim în regatul lui Dumnezeu – dar El ne primeşte în el! Nu avem
niciun drept să fim în comuniune cu El,
fie în rugăciune, fie în Sfânta Împărtăşanie – şi El ne cheamă să fim în
comuniune cu El! Nu avem niciun drept să fim copiii Lui, să fim fraţi şi surori
ale lui Hristos, să fim locaşuri ale Duhului Sfânt – şi El ne garantează toate
acestea într-un act de dragoste dumnezeiască!
Să reflectăm şi să ne întrebăm apoi pe noi
înşine: în ce fel pot, el sau ea, fi recunoscători, astfel încât Dumnezeu să se
poată bucura că nu a dăruit în zadar, nu a venit în fiinţă, nu a trăit şi nu a
murit în zadar, că noi am primit mesajul! Şi dacă am sporit în adevărata
recunoştinţă, în adâncul recunoştinţei vom cădea la pământ, Îl vom adora pe
Dumnezeu şi vom învăţa ce este smerenia – nu înjosire, ci adorare, conştiinţa
că El este tot ce avem, tot ceea ce suntem, şi că îi suntem deschişi Lui ca
pământul, pământul bogat se deschide plugului, însămânţării, seminţei,
soarelui, ploii, tuturor, ca să aducă roade! Amin!
Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj
II. I do not
know that we can move from pride, vanity into humility in a single unless
something so tragic happens to us that we see ourselves, we discover ourselves
completely bereft of everything that supported our sinful, destructive, barren
condition. But there is one thing which we can do: however much we think that
we are possessed of gifts of all sorts of heart and mind, of body and soul,
however fruitful our action may be, we can remember the words of Saint Paul: O,
man! What have you got which was not given you?!.. And indeed, he echoes at
this point what Christ said in the first Beatitude, the Beatitude that opens
the door to all other Beatitudes, the Beatitude which is the beginning of
understanding: Blessed are the poor in spirit... Blessed are those who know,
not only with their intellect - but at least with their intellect! - that they
are nothing, and they possess nothing which is not a gift of God.
We were called
into being out of naught, without our participation: our very existence is a
gift! We were given life which we could not create, call out of ourselves. We
have been given the knowledge of the existence of God, and indeed, a deeper,
more intimate knowledge of God - all that is gift! And then, all that we are is
a gift of God: our body, our heart, our mind, our soul - what power have we got
over them when God does no longer sustain then? The greatest intelligence can
of a sudden be swallowed into darkness by a stroke; there are moments when we
are confronted with a need that requires all our sympathy, all our love - and
we discover that our hearts are of stone and of ice... We want to do good - and
we cannot; and Saint Paul
knew it already when he said: The good which I love, I don't do, and the wrong
which I hate I do continuously... And our body depends on so many things!
And what of our
relationships, of the friendship which is given us, the love which sustains us,
the comradeship - everything that we are and which we possess is a gift: what
is the next move: isn't it gratitude? Can’t we turn to God not as a pharisee,
priding ourselves of what we are and forgetting that all that is his, but
turning to God and saying: O, God! All that is a gift from You! all that
beauty, intelligence, a sensitive heart, all the circumstances of life are a
gift! Indeed, all those circumstances, even those which frighten us are a gift
because God says to us: I trust you enough to send you into the darkness to
bring light! I send you into corruption to be the salt that stops corruption! I
send you where there is no hope to bring hope, where there is no joy to bring
joy, no love to bring love... and one could go on, on, on, seeing that when we
are send into the darkness it is to be God's presence and God's life, and that
means that He trusts us - He trusts us, He believes in us, He hopes for us
everything: isn't that enough to be grateful?
But gratitude is
not just a cold word of thanks; gratitude means that we wish to make Him see
that all that was not given in vain, that He did not become man, lived, died in
vain; gratitude means a life that could give joy to God: this is a challenge of
this particular parable...
Yes,
the ideal would be for us to be humble - but what is humility? Who of us knows,
and if someone knows, who can communicate it to everyone who doesn’t know? But
gratitude we all know; we know small ways, and small aspects of it! Let us
reflect on it, and, let us in an act of gratitude recognise that we have no
right to be in God’s own realm - and He lets us in! We have no right to commune
to Him either in prayer, or in sacrament - and He calls us to commune with Him!
We have no right to be His children, to be brothers and sisters of Christ, to
be the dwelling place of the Spirit - and He grants it all in an act of love!
Let each of us
reflect and ask himself: in what way can he or she be so grateful in such a way
that God could rejoice that He has not given in vain, been in vain, lived and
died in vain, that we have received the message. And if we grow in true depth
of gratitude, at the depth of gratitude we will knock down, adore the Lord, and
learn what humility is - not abasement, but adoration, the awareness that He is
all we possess, all that we are, and that we are open to Him like the earth,
the rich earth is open to the plough, to the sowing, to the seed, to the
sunshine, to the rain, to everything in order to bring fruit. Amen!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu