În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ce scurtă şi ce binecunoscută parabola de azi, şi totuşi, ce intens mesajul ei, ce provocator…
Este intensă în chiar cuvintele ei: doi oameni intră în biserica lui Dumnezeu, într-un tărâm tainic care, într-o lume pierdută pentru El, îi aparţine Lui fără rezerve: în tărâmul Său divin. Şi unul dintre oameni intră curajos, şi işi ia locul înaintea lui Dumnezeu; intră şi celălalt şi nici nu îndrăzneşte să calce pragul: el este un păcătos, iar lumea în care intră este sfântă, ca spaţiul din jurul Rugului aprins din deşert, în care Moise n-a putut intra fără să-şi descalţe încălţămintea picioarelor, altfel decât în adorare şi frică de Dumnezeu.
Şi ce diferite cuvintele spuse de ei! Aparent, fariseul Îl laudă pe Dumnezeu, Îi dă slavă Lui – dar pentru ce? Pentru că El a făcut un asemenea om, un om aşa sfânt, aşa vrednic de El, de Dumnezeu: un om care nu numai că împlineşte toate poruncile Legii, dar trece dincolo de ceea ce Dumnezeu Însuşi a poruncit şi Se poate aştepta de la om. Într-adevăr, el stă înaintea lui Dumnezeu lăudându-L că el, fariseul, este atât de minunat încât este singura slavă a lui Dumnezeu, strălucirea, revelaţia sfinţeniei lui Dumnezeu…
Vameşul nu îndrăzneşte să intre pe tărâmul lui Dumnezeu.
Şi parabola este clară: omul care a venit şi a stat cu inima înfrântă, ruşinându-se de el însuşi, cunoscând că este nevrednic să intre în acest spaţiu sacru, pleacă acasă iertat, iubit, cu adevărat însoţit de Dumnezeu, Care a venit în lume să salveze pe păcătoşi şi Care stă alături de oricine are nevoie de El, oricine îşi recunoaşte această nevoie, sau nu, spre mântuire.
Fariseul se întoarce acasă, dar se întoarce mai puţin iertat, relaţia lui cu Dumnezeu nu mai este aceeaşi; el este în centru, Dumnezeu este periferic; el este în centrul evenimentelor, Dumnezeu este subordonat lui. Nu înseamnă că ceea ce a făcut este fără valoare; înseamnă pur şi simplu că, în ceea ce îl priveşte, nu i-a adus roade de sfinţenie. Faptele au fost bune, dar au fost stricate, otrăvite de mândrie, de încrederea în sine; frumuseţea faptelor săvârşite a fost total desfigurată pentru că nu au fost îndreptate nici către Dumnezeu, nici către aproapele, ci s-au răsfrânt asupra lui însuşi. Şi ni se spune că mândria l-a deposedat pe aces tom, a luat de la el roadele faptelor lui bune, fructele credinţei sale de suprafaţă în Legea lui Dumnezeu, că numai smerenia ar fi putut da faptelor sale şi sieşi un înţeles deplin, că numai smerenia ar fi putut adduce faptele sale la viaţă, în apele vieţii care ţâşnesc în veşnicie.
Dar atunci se pune întrebarea: cum putem învăţa ceva despre smerenie dacă aceasta este condiţia absolută să fii nu ca smochinul neroditor, ci roditor, să fii recoltă bogată şi din care oamenii să se poată hrăni.
Nu ştiu dacă putem evolua de la mândrie, slavă deşartă, la smerenie dintr-o dată, doar dacă ceva atât de tragic ni se întâmplă încât ne vedem pe noi înşine, ne descoperim complet lipsiţi de tot ceea ce ne susţinea condiţia păcătoasă, distructivă, neroditoare. Dar un lucru putem face: oricât de mult am crede că suntem posesorii unor daruri de tot felul, ale minţii şi inimii, ale trupului şi sufletului, oricât de roditoare ar fi faptele noastre, ne putem aminti cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “O, omule, ce ai tu care să nu-ţi fi fost dat?!”…Şi cu adevărat, el se face aici ecoul a ceea ce Hristos a spus în prima Fericire, Fericirea care deschide uşa tuturor celorlalte Fericiri, Fericirea care este începutul înţelegerii: Fericiţi cei săraci cu duhul… Fericiţi sunt cei care cunosc nu numai cu intelectul lor – dar cel puţin cu intelectul! – că ei nimic nu sunt şi nimic nu au care să nu fie un dar de la Dumnezeu.
Am fost chemaţi la viaţă din nimic, fără participarea noastră: chiar viaţa noastră este un dar! Ni s-a dat viaţa pe care noi n-o putem crea prin noi înşine. Ni s-a dat ştiinţa despre existenţa lui Dumnezeu şi, într-adevăr, o cunoaştere mai adâncă, mai intimă a lui Dumnezeu – toate acestea sunt daruri! Şi apoi, tot ceea ce suntem este dar de la Dumnezeu: trupul nostru, inima noastră, mintea noastră, sufletul nostru – ce putere mai avem asupra lor când Dumnezeu nu le mai susţine? Cea mai mare inteligenţă poate fi dintr-o dată înghiţită de întuneric de un atac cerebral; acestea sunt momente când suntem confruntaţi cu necesităţi care ne solicită întreaga noastră simpatie, întreaga dragoste – şi descoperim că inimile noastre sunt de piatră şi de gheaţă… Vrem să facem bine – şi nu putem; şi Sfântul Apostol Pavel o ştia deja când a spus: Binele pe care îl iubesc nu îl săvârşesc, iar răul pe care îl urăsc îl săvârşesc continuu…Şi trupul nostru depinde de atât de multe lucruri!
Şi cât din relaţiile noastre, din prietenia care ni se oferă, din dragostea care ne susţine, din camaraderie – tot ceea ce suntem şi ce posedăm este dar: care este reacţia firească: nu este recunoştinţa? Nu ne putem întoarce spre Dumnezeu ca fariseul, mândrindu-ne cu ceea ce suntem şi uitând că toate acestea sunt ale Lui, ci spunând lui Dumnezeu: O, Doamne! Toate acestea sunt un dar al Tău! Într-adevăr, toate aceste circumstanţe, chiar acelea care ne înfricoşează sunt un dar, pentru că Dumnezeu ne spune: Am destulă încredere în tine ca să te trimit în întuneric să aduci lumină! Te trimit în stricăciune ca să fii sarea care opreşte stricăciunea! Te trimit unde nu este nicio nădejde ca să aduci nădejdea, unde nu este bucurie, ca să aduci bucurie, unde nu este dragoste, ca să aduci dragoste…şi se poate continua la nesfârşit, văzând că atunci când suntem trimişi în întuneric este ca să fim prezenţa lui Dumnezeu şi viaţa lui Dumnezeu, şi asta înseamnă că El are încredere în noi – El are încredere în noi, El crede în noi, El nădăjduieşte pentru noi totul: nu ajunge aceasta ca să fim recunoscători?
Dar recunoştinţa nu înseamnă vorbe reci de mulţumire, recunoştinţa înseamnă că vrem să-L facem să vadă că tot ce ne-a dat n-a fost în zadar, că El nu a devenit om, a trăit şi a murit în zadar; recunoştinţa înseamnă o viaţă care poate adduce bucurie lui Dumnezeu… aceasta este provocarea pe care ne-o adresează această parabolă…
Da, ideal ar fi pentru noi să fim smeriţi – dar ce este smerenia? Care dintre noi ştie, şi dacă ştie, care o poate face cunoscută tuturor celor care nu ştiu? Dar recunoştinţa o ştim toţi; ştim căi mărunte şi aspecte mărunte ale ei! Să reflectăm asupra ei, şi să recunoaştem, într-un act de gratitudine, că nu avem niciun drept să fim în regatul lui Dumnezeu – dar El ne primeşte în el! Nu avem niciun drept să fim în comuniune cu El, fie în rugăciune, fie în Sfânta Împărtăşanie – şi El ne cheamă să fim în comuniune cu El! Nu avem niciun drept să fim copiii Lui, să fim fraţi şi surori ale lui Hristos, să fim locaşuri ale Duhului Sfânt – şi El ne garantează toate acestea într-un act de dragoste dumnezeiască!
Să reflectăm şi să ne întrebăm apoi pe noi înşine: în ce fel pot, el sau ea, fi recunoscători, astfel încât Dumnezeu să se poată bucura că nu a dăruit în zadar, nu a venit în fiinţă, nu a trăit şi nu a murit în zadar, că noi am primit mesajul! Şi dacă am sporit în adevărata recunoştinţă, în adâncul recunoştinţei vom cădea la pământ, Îl vom adora pe Dumnezeu şi vom învăţa ce este smerenia – nu înjosire, ci adorare, conştiinţa că El este tot ce avem, tot ceea ce suntem, şi că îi suntem deschişi Lui ca pământul, pământul bogat se deschide plugului, însămânţării, seminţei, soarelui, ploii, tuturor, ca să aducă roade! Amin!
Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj
Ce scurtă şi ce binecunoscută parabola de azi, şi totuşi, ce intens mesajul ei, ce provocator…
Este intensă în chiar cuvintele ei: doi oameni intră în biserica lui Dumnezeu, într-un tărâm tainic care, într-o lume pierdută pentru El, îi aparţine Lui fără rezerve: în tărâmul Său divin. Şi unul dintre oameni intră curajos, şi işi ia locul înaintea lui Dumnezeu; intră şi celălalt şi nici nu îndrăzneşte să calce pragul: el este un păcătos, iar lumea în care intră este sfântă, ca spaţiul din jurul Rugului aprins din deşert, în care Moise n-a putut intra fără să-şi descalţe încălţămintea picioarelor, altfel decât în adorare şi frică de Dumnezeu.
Şi ce diferite cuvintele spuse de ei! Aparent, fariseul Îl laudă pe Dumnezeu, Îi dă slavă Lui – dar pentru ce? Pentru că El a făcut un asemenea om, un om aşa sfânt, aşa vrednic de El, de Dumnezeu: un om care nu numai că împlineşte toate poruncile Legii, dar trece dincolo de ceea ce Dumnezeu Însuşi a poruncit şi Se poate aştepta de la om. Într-adevăr, el stă înaintea lui Dumnezeu lăudându-L că el, fariseul, este atât de minunat încât este singura slavă a lui Dumnezeu, strălucirea, revelaţia sfinţeniei lui Dumnezeu…
Vameşul nu îndrăzneşte să intre pe tărâmul lui Dumnezeu.
Şi parabola este clară: omul care a venit şi a stat cu inima înfrântă, ruşinându-se de el însuşi, cunoscând că este nevrednic să intre în acest spaţiu sacru, pleacă acasă iertat, iubit, cu adevărat însoţit de Dumnezeu, Care a venit în lume să salveze pe păcătoşi şi Care stă alături de oricine are nevoie de El, oricine îşi recunoaşte această nevoie, sau nu, spre mântuire.
Fariseul se întoarce acasă, dar se întoarce mai puţin iertat, relaţia lui cu Dumnezeu nu mai este aceeaşi; el este în centru, Dumnezeu este periferic; el este în centrul evenimentelor, Dumnezeu este subordonat lui. Nu înseamnă că ceea ce a făcut este fără valoare; înseamnă pur şi simplu că, în ceea ce îl priveşte, nu i-a adus roade de sfinţenie. Faptele au fost bune, dar au fost stricate, otrăvite de mândrie, de încrederea în sine; frumuseţea faptelor săvârşite a fost total desfigurată pentru că nu au fost îndreptate nici către Dumnezeu, nici către aproapele, ci s-au răsfrânt asupra lui însuşi. Şi ni se spune că mândria l-a deposedat pe aces tom, a luat de la el roadele faptelor lui bune, fructele credinţei sale de suprafaţă în Legea lui Dumnezeu, că numai smerenia ar fi putut da faptelor sale şi sieşi un înţeles deplin, că numai smerenia ar fi putut adduce faptele sale la viaţă, în apele vieţii care ţâşnesc în veşnicie.
Dar atunci se pune întrebarea: cum putem învăţa ceva despre smerenie dacă aceasta este condiţia absolută să fii nu ca smochinul neroditor, ci roditor, să fii recoltă bogată şi din care oamenii să se poată hrăni.
Nu ştiu dacă putem evolua de la mândrie, slavă deşartă, la smerenie dintr-o dată, doar dacă ceva atât de tragic ni se întâmplă încât ne vedem pe noi înşine, ne descoperim complet lipsiţi de tot ceea ce ne susţinea condiţia păcătoasă, distructivă, neroditoare. Dar un lucru putem face: oricât de mult am crede că suntem posesorii unor daruri de tot felul, ale minţii şi inimii, ale trupului şi sufletului, oricât de roditoare ar fi faptele noastre, ne putem aminti cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “O, omule, ce ai tu care să nu-ţi fi fost dat?!”…Şi cu adevărat, el se face aici ecoul a ceea ce Hristos a spus în prima Fericire, Fericirea care deschide uşa tuturor celorlalte Fericiri, Fericirea care este începutul înţelegerii: Fericiţi cei săraci cu duhul… Fericiţi sunt cei care cunosc nu numai cu intelectul lor – dar cel puţin cu intelectul! – că ei nimic nu sunt şi nimic nu au care să nu fie un dar de la Dumnezeu.
Am fost chemaţi la viaţă din nimic, fără participarea noastră: chiar viaţa noastră este un dar! Ni s-a dat viaţa pe care noi n-o putem crea prin noi înşine. Ni s-a dat ştiinţa despre existenţa lui Dumnezeu şi, într-adevăr, o cunoaştere mai adâncă, mai intimă a lui Dumnezeu – toate acestea sunt daruri! Şi apoi, tot ceea ce suntem este dar de la Dumnezeu: trupul nostru, inima noastră, mintea noastră, sufletul nostru – ce putere mai avem asupra lor când Dumnezeu nu le mai susţine? Cea mai mare inteligenţă poate fi dintr-o dată înghiţită de întuneric de un atac cerebral; acestea sunt momente când suntem confruntaţi cu necesităţi care ne solicită întreaga noastră simpatie, întreaga dragoste – şi descoperim că inimile noastre sunt de piatră şi de gheaţă… Vrem să facem bine – şi nu putem; şi Sfântul Apostol Pavel o ştia deja când a spus: Binele pe care îl iubesc nu îl săvârşesc, iar răul pe care îl urăsc îl săvârşesc continuu…Şi trupul nostru depinde de atât de multe lucruri!
Şi cât din relaţiile noastre, din prietenia care ni se oferă, din dragostea care ne susţine, din camaraderie – tot ceea ce suntem şi ce posedăm este dar: care este reacţia firească: nu este recunoştinţa? Nu ne putem întoarce spre Dumnezeu ca fariseul, mândrindu-ne cu ceea ce suntem şi uitând că toate acestea sunt ale Lui, ci spunând lui Dumnezeu: O, Doamne! Toate acestea sunt un dar al Tău! Într-adevăr, toate aceste circumstanţe, chiar acelea care ne înfricoşează sunt un dar, pentru că Dumnezeu ne spune: Am destulă încredere în tine ca să te trimit în întuneric să aduci lumină! Te trimit în stricăciune ca să fii sarea care opreşte stricăciunea! Te trimit unde nu este nicio nădejde ca să aduci nădejdea, unde nu este bucurie, ca să aduci bucurie, unde nu este dragoste, ca să aduci dragoste…şi se poate continua la nesfârşit, văzând că atunci când suntem trimişi în întuneric este ca să fim prezenţa lui Dumnezeu şi viaţa lui Dumnezeu, şi asta înseamnă că El are încredere în noi – El are încredere în noi, El crede în noi, El nădăjduieşte pentru noi totul: nu ajunge aceasta ca să fim recunoscători?
Dar recunoştinţa nu înseamnă vorbe reci de mulţumire, recunoştinţa înseamnă că vrem să-L facem să vadă că tot ce ne-a dat n-a fost în zadar, că El nu a devenit om, a trăit şi a murit în zadar; recunoştinţa înseamnă o viaţă care poate adduce bucurie lui Dumnezeu… aceasta este provocarea pe care ne-o adresează această parabolă…
Da, ideal ar fi pentru noi să fim smeriţi – dar ce este smerenia? Care dintre noi ştie, şi dacă ştie, care o poate face cunoscută tuturor celor care nu ştiu? Dar recunoştinţa o ştim toţi; ştim căi mărunte şi aspecte mărunte ale ei! Să reflectăm asupra ei, şi să recunoaştem, într-un act de gratitudine, că nu avem niciun drept să fim în regatul lui Dumnezeu – dar El ne primeşte în el! Nu avem niciun drept să fim în comuniune cu El, fie în rugăciune, fie în Sfânta Împărtăşanie – şi El ne cheamă să fim în comuniune cu El! Nu avem niciun drept să fim copiii Lui, să fim fraţi şi surori ale lui Hristos, să fim locaşuri ale Duhului Sfânt – şi El ne garantează toate acestea într-un act de dragoste dumnezeiască!
Să reflectăm şi să ne întrebăm apoi pe noi înşine: în ce fel pot, el sau ea, fi recunoscători, astfel încât Dumnezeu să se poată bucura că nu a dăruit în zadar, nu a venit în fiinţă, nu a trăit şi nu a murit în zadar, că noi am primit mesajul! Şi dacă am sporit în adevărata recunoştinţă, în adâncul recunoştinţei vom cădea la pământ, Îl vom adora pe Dumnezeu şi vom învăţa ce este smerenia – nu înjosire, ci adorare, conştiinţa că El este tot ce avem, tot ceea ce suntem, şi că îi suntem deschişi Lui ca pământul, pământul bogat se deschide plugului, însămânţării, seminţei, soarelui, ploii, tuturor, ca să aducă roade! Amin!
Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu