Believe in Resurrection

Abraham’s answer was of no use to the rich man in hell, but it can be of great use to our contemporaries which, in order to find out celestial mysteries and through them to tighten  their faith, practice  the call of the dead. Really, there isn’t an easier way to drive a man crazy and throw him in hell. Spiritism is an escape from light to darkness, is looking for light in the darkness. Those who call the dead to find out the truth prove their lack of faith in Christ. How can a man with reason believe the spirit of his aunt or neighbour(when he can’t even know if the spirit who speaks is the one invoked?) if he doesn’t believe what God himself says? How can the phantom of the relatives and the mediums and all the witches support what they say? Christ prove His Word with His blood and with the blood of all the martyrs who gave their lives for that word. The Jews didn’t see only the ghost of Lazarus, the brother of Mary and Martha, but Lazarus himself resurrected from the dead, with body and soul, and they didn’t believe even so, they even conspired to kill Lazarus(John 12, 10-11) so that he couldn’t confess the truth. They saw resurrected Iair’s daughter and the Nain widow’s son. Why didn’t they believe?

They saw the dead rising from their graves at Christ’s resurrection.Why didn’t they believe? At last, they found out undoubtedly about Christ the Resurrected, but instead of believing they payed the guards of the grave to cover the truth and lie. Isn’t this enough proof to believe? If we need more proof from the dead, we have Abraham, Lazarus and the sinful rich man. There are witnesses from hell and heaven, verified by our Lord Jesus Christ Himself. Anyone of us which would  see by themselves the heaven and the hell and would hear the dialogue between Abraham and the sinner, wouldn’t believe more that they ought to believe when the testimony is given by the One to Whom all the mysteries are known: Christ the Lord. He saw and heard everything that He shows us in this parable and we now know the truth.

Răspunsul lui Avraam nu i-a fost de nici un ajutor în iad bogatului, dar tocmai de aceea ar putea fi de mare ajutor celor de astăzi care, ca să afle taine cereşti şi astfel să-şi întărească, chipurile, credinţa, se îndeletnicesc cu chemarea morţilor. Într-adevăr, nu-i cale mai uşoară să scoţi omul din minţi şi să-l arunci în iad. Spiritismul e fuga de lumină în întuneric, e căutarea luminii în întunecime. Cei care cheamă morţii ca să afle adevărul îşi dovedesc necredinţa în Hristos. Dar cum poate un om cu judecată să creadă ce spune duhul mătuşii sau al vecinului (când n-are cum să ştie nici măcar dacă duhul care vorbeşte e chiar cel invocat!) dacă nu crede ce spune însuşi Dumnezeu? Cu ce pot fantomele rubedeniilor, şi mediumurile, şi toţi vrăjitorii să-şi sprijine cele spuse? Hristos Şi-a adeverit cuvântul cu sângele Său şi al miilor de mucenici care şi-au dat viaţa pentru acest cuvânt. Iudeii n-au văzut doar duhul lui Lazăr, fratele Martei şi Mariei, ci pe însuşi Lazăr înviat din morţi, cu trup şi suflet, şi tot n-au crezut, ba chiar unelteau să-l ucidă pe Lazăr (Ioan 12, 10-11) ca să nu mai stea mărturie adevărului. Au văzut-o înviind şi pe fiica lui Iair, şi pe fiul văduvei din Nain. De ce n-au crezut?

Au văzut morţi ridicându-se din morminte la învierea lui Hristos. De ce n-au crezut? În sfârşit, au aflat fără tăgadă de Hristos Cel înviat, dar în loc să creadă, au plătit străjile de la mormânt să acopere adevărul şi să mintă. Nu ne e destul ca să credem? Dacă ne mai trebuie încă mărturii de la cei morţi, îl avem pe Avraam, pe Lazăr şi pe bogatul păcătos. Sunt martori şi din rai şi din iad, martori verificaţi de nimeni altcineva decât de Domnul nostru însuşi, Iisus Hristos. Oricine dintre noi ar vedea cu ochii săi raiul şi iadul, şi ar auzi schimbul de cuvinte dintre Avraam şi păcătos, n-ar putea să-şi creadă ochilor şi urechilor mai mult decât trebuie să creadă când lucrul se mărturiseşte de Cel Căruia toate tainele îi sunt deschise: Hristos Domnul. El a văzut şi a auzit tot ceea ce ne înfăţişează nouă în pilda aceasta, şi noi ştim acum adevărul.

Sf. Nicolae Velimirovici

Listen to Moses and the prophets! Ascultaţi pe Moise şi profeţii!

 “

“Understanding the firm answer of Abraham to his first request, the sinner calls now  his other question. And ne said: ”Please, father,  send him to my father’s house, for I have five brothers, to tell them all these, so that they won’t come in this place of torment.” Where did he found so much mercy for others, so much concern for their salvation? This isn’t mercy, but  an attempt to easy his pain, as little as he can. But it is shown now another of his sins: causing another to sin. He didn’t come to hell only for his lack of mercy towards Lazarus, but for leading a life which was a bad example to the others, causing their perdition, opening their road to hell. To be the cause to sin of the others is an awful sin. To drag others with you in your fall is more condamnable than falling alone. Hear what frightful words says the Lord about the one who causes another to sin: "It would be better for him if a millstone were hung round his neck and he were cast into the sea, than that he should cause one of these little ones to sin. “(Luke 17, 2). It seems that the brothers of this rich man were younger than him, so that he wanted that Lazarus came and forgave him first, and then he would rectify/mend his sin to his brothers. So the flames would mitigate, the torment would ease. Therefore the appeal to Abraham was in his own advantage, not for his brothers. And Abraham said:  “They have Moses and the prophets; let them hear them.  And he said, `No, father Abraham; but if some one goes to them from the dead, they will repent.'  He said to him, `If they do not hear Moses and the prophets, neither will they be convinced if some one should rise from the dead.' This request can’t be fulfilled. Abraham gave him an unshattered explanation : What’s the use of sending Lazarus back to the earth to announce the people what expects them after the death, if they had been told clearly through Moses and the prophets what they had to do to save their souls? Thousands and thousands of people had saved their souls not through the testimony of the dead, but through the living’s testimony. If so many people saved themselves listening to Moses and the prophets, let his brothers do the same.”(Saint Nikolai Velimirovici)

„Înţelegând răspunsul fără împotrivire al lui Avraam la prima lui cerere, păcătosul şi-o strigă acum pe cealaltă. Iar el a zis: „Rogu-te dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin”. De unde deodată atâta milă de alţii, atâta grijă pentru mântuirea lor? Nu este milă, ci încă o încercare de a-şi uşura, cât de puţin, chinul. Dar acum ni se arată un alt păcat al său: smintirea. Nu numai pentru nemilostivirea către Lazăr a ajuns el în iad, ci şi fiindcă, prin viaţa sa uşuratică, s-a făcut altora pildă rea, pricinuindu-le pierzarea, deschizându-le drumul spre iad. Să te faci altora pricină de sminteală, este un păcat grozav. A trage după tine în cădere pe alţii este mai de osândă decât a cădea singur. Auziţi ce înfricoşătoare cuvinte spune Domnul despre cei ce smintesc pe alţii: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (Luca 17, 2). Se pare că fraţii acestui bogat erau mai tineri decât el, încât el voia întâi ca Lazăr să vină la el şi să-l ierte, apoi să-şi îndrepte şi păcatul faţă de fraţii lui. Astfel flăcările s-ar mai fi domolit, chinul i s-ar mai fi uşurat. Rugămintea făcută lui Avraam era, aşadar, mai mult pentru sine decât pentru fraţi. Şi i-a zis Avraam: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”. Nici această cerere nu-i poate fi împlinită. Avraam îi dă o lămurire de nezdruncinat. La ce bun să-l trimiţi pe Lazăr înapoi pe pământ ca să-i înştiinţeze pe oameni ce-i aşteaptă după moarte, dacă li s-a grăit cât se poate de desluşit prin Moise şi prin prooroci ce trebuie să facă spre a se mântui? Mii şi mii de oameni s-au mântuit nu prin mărturia celor morţi, ci prin mărturia celor vii. Dacă atâţia s-au mântuit prin ascultarea de Moise şi de prooroci, să facă şi fraţii tăi la fel.”(Sfântul Nicolae Velimirovici)

Duhurile rele

Cum se războiesc duhurile rele împotriva noastră?

Trebuie să ştii mai înainte de toate că, în războiul împotriva oamenilor, fiecare duh rău are rolul său. Fiecare păcat se săvârşeşte fie din cauza, fie din colaborarea noastră cu un anumit demon, şi fiecare patimă este susţinută de un anumit demon. Astfel, duhurile conducătoare sunt opt la număr, la fel ca patimile/păcatele mortale: lăcomia, desfrânarea, avariţia/zgârcenia, descurajarea/mâhnirea, mânia, lenea, slava deşartă şi mândria. Fiecare duh rău luptă împotriva noastră în felul său, în funcţie de patima pe care o susţine/întreţine. Totuşi toţi demonii lucrează împreună ca să ne scufunde în patimi cât mai adânc cu putinţă, şi ca să ne facă robi păcatului şi să ne despartă de Dumnezeu şi să ne ducă la moartea veşnică.

Duhurile rele luptă împotriva noastră în multe feluri. Care sunt acestea?

În primul rând prin gândurile noastre pătimaşe, prin care ne captivează mintea, întunecând-o şi forţân-o să consimtă la păcat.

În al doilea rând, prin patimile dinlăuntrul nostru, pe care le declanşează ca să ne stimuleze gândurile pătimaşe.

În al treilea rând, prin simţurile noastre trupeşti, auzul, pipăitul, gustul, mirosul şi, mai presus de toate, văzul. Prin acestea, ca prin nişte porţi, ele iau din suflet diferiţi stimuli externi, ca să ne stârnească patimile şi să ne împingă spre păcat.

În al patrulea rând, prin alţi oameni, prin care ele lucrează ca să ne persecute şi să ne facă rău şi să ne ademenească spre păcat.

In al cincilea rând, prin supărări, suferinţă şi boală.

Duhurile rele se războiesc cu noi în multe alte feluri, dar principale sunt acestea cinci. Oricum ar lupta cu noi, totuşi nu ne pot face niciun rău dacă am primit Sfintele Taine, Botezul şi Mirungerea, prin care am primit harul şi darurile Duhului Sfânt, dacă avem credinţă puternică în Dumnezeu şi dacă luptăm să ţinem poruncile Lui cu mult curaj, cu smerenie şi răbdare, cu rugăciune şi cu post, cu deasă Spovedanie şi deasă Împărtăşanie.

(Bătrânul Eustatie Golovansky)

Sursa: http://www.johnsanidopoulos.com/2014/10/the-war-against-evil-spirits.html?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+Mystagogy+%28MYSTAGOGY%29

Prochimenul Postului Mare - Să nu întorci Faţa Ta

„Mărturiseşte-te ca şi cum  acest ceas ar fi cel din urmă, ca şi cum ar  fi ultima oară aici pe pământ când  poţi aduce  pocăinţă pentru toată viaţa ta, înainte de a păşi în veşnicie şi a sta înaintea judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi ultima clipă când poţi să arunci din spate povara unei vieţi trăite în păcat şi nedreptate, pentru a intra liber în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă am gândi aşa despre mărturisire, înainte de a ne înfăţişa la ea, ştiind – nu doar imaginându-ne, ci ştiind cu tărie – că putem în orice moment să murim, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări deşarte; mărturisirea ne-ar fi necruţător de sinceră şi adevărată; ar fi directă; nu ne-am strădui să ocolim cuvintele ce ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunţa cu toată duritatea adevărului.”« Judecata nu va consta în faptul că El ne va judeca ; judecata va fi să-L vedem pe Cel pe Care noi L-am ucis prin păcatul nostru şi Care stă acum în faţa noastră cu toată dragostea Sa. Iată, pentru a preveni această groază trebuie să stăm  la fiecare mărturisire ca şi cum am fi în cel din urmă ceas, ultima clipă de nădejde înainte de a vedea aceasta. » (Mitropolitul Antonie, “Despre credinţă şi îndoială”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009)

„ ...sufletul, oricât de păcătos ar fi, fără tăgadă va primi ajutor; ajunge numai să nu se descurajeze(să cadă în grija de multe) şi cu bărbăţie să se lupte cu vrăjmaşii săi. Dacă el doreşte din toata inima să se izbăvească de demoni, Dumnezeu va înfăptui aceasta. Căci El nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă nelegiuitul de la calea lui cea rea şi să fie viu(vezi Iezechiel 33, 11). Întreaga taină a mântuirii  constă în dorinţa noastră puternică şi în hotărârea fermă de a ne mântui. Din partea lui Dumnezeu totul este înfăptuit şi ceea ce este necesar  pentru mântuirea noastră se va face. Chestiunea constă  doar într-un singur fapt: dacă noi săvârşim cele necesare mântuirii noastre. Căci Dumnezeu mântuieşte pe aceia care însetează după mântuire şi care se nevoiesc să o capete.”(Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate)

Cum am reuşit să arunc totul la gunoi, să dispreţuiesc tot ceea ce este cu adevărat important, să uit de Dumnezeu şi de mântuire? Sunt fracţiuni de secundă în care cred că e extrem de simplu să mă întorc pe calea cea dreaptă şi să duc la bun sfarşit viaţa aceasta, dar imediat se spulberă speranţa, pentru că eu mi-am pierdut capacitatea de a spera şi nu ştiu cum să o recuperez. Am în suflet o tendinţă demonică de autodistrugere şi cu ea trăiesc în nemişcare. Nu pot să mai simt dulceaţa pocăinţei, am uitat bucuria mărturisirii şi a iertării păcatelor, nu mai sunt eu, ci un fel de monstru necunoscut şi imprevizibil. M-am refugiat în somn îndelungat, ca o anticipare a morţii pe care mi-o doresc ca izbăvire, falsă, desigur! Atâta lucru ştiu şi eu. Totul e amorţit în mine, nu mai am putere decât pentru a mă lamenta. Nu simt nici măcar milă de mine însămi. Letargie, cenuşă, moarte. Nimic mai străin de credinţă. Strigăt mut şi confuz, nu găsesc cuvinte să mă rog. Simt însă un teribil dispreţ de sine şi o groaznică credinţă că pentru mine nu mai e nici o cale de mântuire.

Edelweiss The Sound of Music

Remember

Cauza răului

“...deşi Satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră. Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte la cele pe care am să le zic acum.” « Să vorbim despre membrele noastre proprii, încă şi acestea se fac pricină a pierderii noastre, când noi suntem nebăgători de seamă şi uşuratici. Nu din sine şi prin propria lor însuşire membrele trupului nostru se fac pricină a pieirii noastre, ci prin vinovăţia noastră.”

                                                                             ***

“Iată, ochiul ţi s-a dat pentru ca să priveşti făptura lui Dumnezeu şi să lauzi pe Făcătorul şi Domnul. Insă dacă tu întrebuinţezi rău ochiul, atunci el se face pentru tine îndemn spre necurăţie si desfrânare. Limba ţi s-a dat ca să lauzi şi să preamăreşti pe Domnul Dumnezeu. Iar dacă o vei întrebuinţa rău, atunci ea se face ajutătoare la hulirea lui Dumnezeu.Mâinile ţi s-au dat ca să le întinzi către Dumnezeu întru rugăciune. Iar dacă tu nu vei fi cu priveghere asupra ta, le vei întinde şi la lăcomia averii şi la răpire.Picioarele ţi s-au dat ca să alergi cu dânsele la lucrurile cele bune. Însă dacă tu eşti leneş şi uşuratic la minte, vei alerga cu dânsele şi la răutăţi.”(Sf. Ioan Hrisostom)