Astăzi prăznuim, ca în fiecare an la sfârşitul primei
săptămâni a Postului Mare, sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei. Şi ca în fiecare an
trebuie să ne gândim la semnificaţia praznicului, nu doar din punct de vedere
istoric, ci şi dintr-o perspectivă personală. Trebuie să ne amintim mai întâi
că nu este Triumful Ortodoxiei asupra altor popoare. Este triumful Adevărului
Dumnezeiesc în inimile celor care aparţin Bisericii Ortodoxe şi care
mărturisesc Adevărul revelat de Dumnezeu
în simplitatea şi integritatea lui.
Astăzi
trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu din toată inima că S-a revelat pe Sine în
noi, că a risipit întunericul din minţile şi din inimile a mii şi mii de
popoare, că El, Care este Adevărul, a împărtăşit cunoşterea Adevărului Divin
desăvârşit cu noi.
Praznicul a fost instituit cu ocazia
recunoaşterii legitimităţii venerării icoanelor. Prin aceasta noi mărturisim că
Dumnezeu – invizibil, inefabil – un Dumnezeu pe care noi nu Îl putem înţelege, S-a
făcut cu adevărat om, că Dumnezeu a luat trup omenesc de carne şi a trăit între
noi cu smerenie, cu simplitate, dar şi cu slavă. Şi mărturisind acestea, noi
venerăm icoane, nu idoli, ca o proclamare a adevărului Întrupării.
Venerând icoanele, nu trebuie să uităm că nu
lemnul şi pictura, ci pe Dumnezeu Care S-a revelat lumii Îl venerăm. Fiecare
dintre noi, toţi oamenii am fost creaţi după asemănarea lui Dumnezeu. Toţi
suntem icoane vii şi aceasta aşează pe umerii noştri o mare responsabilitate,
pentru că o icoană poate fi ştearsă sau poate fi transformată într-o caricatură
şi într-o blasfemie.
Şi noi trebuie să cugetăm şi să ne întrebăm: suntem
noi oare vrednici, suntem noi apţi de a fi chemaţi: “icoane”, imagini ale lui
Dumnezeu? Un scriitor vestic a spus că întâlnind un creştin, cei care sunt
împrejurul lui ar trebui să-l vadă ca pe o revelare a ceva ce n-au mai întâlnit
niciodată, că diferenţa dintre un creştin şi un non-creştin e aşa de mare, de
radicală ca diferenţa dintre un om şi o statuie. Aceasta poate fi frumoasă, dar
este din piatră sau din lemn şi este moartă. O fiinţă omenească poate să nu
pară frumoasă la început, dar cei care o întâlnesc ar trebui – asemeni celor ce
venerează o icoană, binecuvântată, sfinţită de Biserică - să poată să o vadă în strălucirea pe care i-o
dă prezenţa harului Duhului Sfânt, să vadă pe Dumnezeu revelându-se în forma
umilă a unei fiinţe umane.
Atât timp cât nu suntem capabili să
fim o asemenea viziune pentru cei ce ne înconjoară, ne-am ratat menirea, nu proclamăm Triumful
Ortodoxiei prin viaţa noastră, trăim o minciună. Aşa că, fiecare şi toţi
împreună purtăm răspunderea că, deşi lumea întâlneşte milioane de creştini, nu
s-a convertit încă prin vederea lui Dumnezeu în mijlocul nostru, purtat în vase
de pământ, dar plin de slavă, sfânt şi transfigurator al lumii.
Mitropolitul
Antonie de Suroj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu