Cuviosul Ioan al Scării

          Sfântul Ioan Scărarul este prăznuit de Sfânta Biserică ca un mare ascet şi ca autor al “Scării”. O renumită carte duhovnicească, de la care el îşi trage numele de “Scărarul”(Climax).

          Aproape că nu sunt informaţii despre originile Sfântului Ioan. O tradiţie sugerează că s-ar fi născut în Constantinopol în jurul anullui 570 şi că a fost fiul Sfinţilor Xenofont şi Maria(26 ianuarie).

          Ioan a plecat la Muntele Sinai când avea numai şaisprezece ani, intrând în ascultarea Avvei Martirius, ghidul său spiritual şi părintele său duhovnicesc. După patru ani, Ioan a fost tuns monah. Avva Strateghios, care a fost de faţă la călugăria lui, i-a prezis că va deveni un mare luminător al Bisericii lui Hristos.

          Vreme de nouăsprezece ani, Sfântul Ioan a progresat în monahism, în ascultare de părintele său duhovnicesc. După moartea Avvei Martirius, Sfântul Ioan a început o viaţă solitară, stabilindu-se într-un loc pustiu numit Tola, unde a petrecut 40 de ani, lucrând în tăcere, post, rugăciune şi lacrimi de pocăinţă. Nu este o întâmplare că în Scara sa Sfântul Ioan vorbeşte despre lacrimile de pocăinţă:

          “Întocmai cum focul arde şi distruge lemnul, lacrimile curate  spală de impurităţi, atât externe, cât şi interne.”

          Sfânta lui rugăciune era puternică şi eficace, aşa cum putem vedea dintr-un exemplu desprins din viaţa sfântului bineplăcut lui Dumnezeu.

          Sfântul Ioan avea un ucenic numit  Moise. Odată, sfântul i-a poruncit să aducă gunoi pentru fertilizarea pământului în grădina de legume. După ce şi-a împlinit ascultarea, Moise s-a aşezat să se odihnească la umbra unei bucăţi de stâncă, din cauza soarelui dogorâtor al verii. Sfântul Ioan se afla în chilia sa, dormind uşor. Deodată un om cu o înfăţişare uimitoare a apărut în faţa lui şi l-a trezit pe ascet, reproşandu-i: “Ioane, de ce dormi aşa fără chibzuială, când ucenicul tău Moise este în primejdie?”

          Atunci Sfântul Ioan s-a trezit imediat şi a început să se roage pentru ucenicul său. Când Moise s-a întors seara, Sfântul Ioan l-a întrebat dacă nu i s-a întâmplat vreun necaz. Călugărul atunci i-a răspuns: “O stâncă mare ar fi căzut peste mine pe când dormeam sub ea la prânz, dar am părăsit locul acela fiindcă mi s-a părut că te aud strigându-mă. “ Sfântul Ioan nu i-a spus nimic despre viziunea avută ucenicului, dar a dat slavă lui Dumnezeu, mulţumind.

          Sfântul Ioan mânca hrana ce se îngăduia de către regula monastică, dar cumpătat. El nu dormea foarte mult, doar atât cât să-şi menţină puterea, ca să nu-şi ruineze mintea prin privegherea neîncetată. “Nu postesc neîncetat”, spunea el, “nici nu priveghez mereu toată noaptea, nici nu dorm pe pământ, dar mă abţin cât pot..., şi Domnul  curând mă va mântui.”

          Următorul exemplu de smerenie a Sfântului Ioan este remarcabil. Dăruit cu discernământ, şi obţinând înţelepciune prin experienţa sa duhovnicească, el primea cu dragoste pe toţi cei care veneau la el şi-i călăuzea la mântuire. Intr-o zi, nişte călugări invidioşi i-au reproşat că este prea vorbăreţ, iar Sfântul Ioan a păstrat tăcerea vreme de un an întreg.Călugării şi-au dat seama de greşeala lor şi s-au dus la ascet şi l-au rugat să nu-i priveze de folosul duhovnicesc al convorbirilor sale.

          Ascunzându-şi nevoinţele ascetice de alţii, Sfântul Ioan se retrăgea uneori într-o peşteră, dar vestea despre sfinţenia sa se răspândea în toate părţile. Călători de pretutindeni veneau la el, dorind să-i audă cuvintele ziditoare şi mântuitoare. După patruzeci de ani de sihăstrie, el a fost ales ca egumen al Sinaiului pe când avea şaptezeci şi cinci de ani.  Sfântul Ioan a condus mănăstirea timp de patru ani.  Spre sfârşitul vieţii, Domnul i-a dăruit clarviziunea şi darul facerii de minuni.

          La cererea Sfântul Ioan, egumenul mănăstirii Rait*, a scris inegalabila “Scară”, o care cu indicaţii ascetice pentru monahii care doreau să obţină desăvârşirea duhovnicească.  Cunoscând înţelepciunea şi darurile duhovniceşti ale Sfântului Ioan al Sinaiului, egumenul Raitului i-a cerut să consemneze tot ceea ce era necesar pentru mântuirea monahilor. O astfel de carte va fi  “o scară sprijinită pe pământ”(Gen. 28, 12), conducând oamenii către porţile cerului.

 *

Împăratul Justinian n-a construit numai faimoasa mănăstire a Sf. Ecaterina, ci şi mănăstirea Rait, în oraşul Rait, actualul El Tur, care a fost port la Marea Roşie încă din vremea fenicienilor.

În Biblie, El Tur este numit Elim, unde Moise a sosit la cei 70 de smochini şi la cele 12 izvoare de apă(Exodul 15, 27). Vechiul oraş Rait(acum El Tur) a fost situat în golf, care formează un port natural lângă vărsarea Golfului Suez. Aprovizionarea se făcea prin corăbii şi stocul se păstra în mănăstirea Rait, înainte de a se aduce la mănăstirea Sinai(azi mănăstirea Sf. Ecaterina”).

Lavra Rait a fost distrusă în secolul al XI-lea. Excavaţiile au adus la lumină ruinele complexului monahal.

Predica Mitropolitului Antonie de Suroj la Duminica Sfântului Ioan Scărarul - 1987

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

          Sfântul Ioan Scărarul, a cărui memorie o evocăm azi, spune în una din  scrierile sale ; “Nu vom fi judecaţi, fraţilor, nu vom fi condamnaţi că nu am lucrat minuni şi nu am profeţit; dar vom fi condamnaţi că nu ne-am plâns zilnic păcatele”.

          Ce este cu păcatul că ne poate provoca o asemenea zdrobire a inimii încât viaţa noastră întreagă va fi  inspirată de această durere  din inimile noastre? Noi tindem să definim păcatul drept o încălcare a legii morale sau o făptuire contrară datoriei noastre sau dreptăţii, dar este altceva fundamental în păcat care ar trebui, într-adevăr, să ne provoace tristeţe şi mai mult decât tristeţe: o durere adâncă.

          Păcatul este lipsă de loialitate, păcatul este necredinţă, este lipsă de loialitate şi necredinţă faţă de Dumnezeu, fiindcă înseamnă că ceea ce El ne spune contează prea puţin pentru noi, chiar dacă, atunci când vorbeşte cu noi, El vorbeşte cu toată dragostea Sa umană şi divină; într-adevăr, ca să ne arate cât de mult contăm pentru El, cât de mult ne apreciază, El Îşi dă întreaga viaţă ca să ne salveze şi ca noi să credem în dragostea dumnezeiască.

          Dar aceste păcate concrete pe care le săvârşim tot timpul, această răceală a unuia faţă de celălalt, această indiferenţă, uşurinţa cu care judecăm şi condamnăm, felul în care ne dezinteresăm de nevoile altora, felul în care nu ne pasă de dragostea care ne este oferită, toate acestea rezultă din răceala inimilor noastre.

          Nu în zadar spune Hristos în Evanghelia de azi, “Acest fel de demon nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post”: post, în sensul îndepărtării de toate acele lucruri care sunt ispite, care ne sustrag de la dragoste, de la loialitate, de la credinţă, de la integritate, care ne distrug pe de-a întregul; şi rugăciune, ca mod de comuniune cu Dumnezeul cel viu Care este dragoste, şi numai în Care putem găsi forţa şi tăria de a iubi.

          Aşa că nu e surprinzător că aducându-şi omul copilul bolnav de epilepsie la discipoli, el s-a întors către Hristos, zicând: “Ei n-au putut să-l vindece.” El i-a răspuns: “Aduceţi-l la Mine!”. Dacă nu suntem aduşi la El, toate celelate lucruri sunt zadarnice. Putem să ne întrebăm: “Suntem noi atât de despărţiţi de Dumnezeu încât ar trebui să plângem această despărţire toată viaţa?” Care dintre noi ar îndrăzni să spună că inima lui este caldă în fiecare clipă, că inima lui este adânc mişcată de semnificaţia faptului de a fi cu Dumnezeu, de a-L avea pe Dumnezeu aproape, în comuniune cu el?

          Noi ar trebui să fim faţă de Dumnezeu ca un îndrăgostit, care în fiecare moment, zi şi noapte, treaz sau dormind, este conştient că inima lui exultă şi tresaltă de o de dragoste care îl umple, care este bucurie, exaltare, pace şi seninătate, şi putere, şi curaj, o dragoste care ne permite să privim în jur şi să vedem pe fiecare într-o nouă lumină, care ne permite să vedem lumina dumnezeiască strălucind în fiecare persoană pe care o întâlnim, de care ne bucurăm.

          Dacă ne întrebăm cât de departe suntem de Dumnezeu şi nu putem măsura distanţa dintre noi deoarece avem aşa de puţină experienţă în a fi aproape de Dumnezeu, să ne întrebăm “Cât de departe sunt eu de oamenii care mă înconjoară? Cât de puţină dragoste, cât de puţină loialitate, dăruire de sine, cât de puţină bucurie întru aproapele meu se află în mine? Cât de mult se află în mine judecarea aproapelui, indiferenţa, răceala, nepăsarea?” Şi atunci vom putea spune: dacă eu sunt aşa, înseamnă că nu sunt centrat în Dumnezeu, că Dumnezeu nu este Regele care să conducă în inima mea  şi în mintea mea şi în întreagă viaţa mea.

          Şi când ne gândim la noi înşine şi ne vedem împărţiţi între chemarea lui Dumnezeu şi dorinţele umanităţii noastre căzute şi înşelăciunile vrăjmaşului, atunci putem spune din nou: “Cât de departe sunt!” Şi până ce nu vom găsi armonia cu Dumnezeu, vom fi astfel sfâşiaţi în lăuntru şi despărţiţi unul de altul.

          De aceea Sfântul Ioan Scărarul ne cheamă să dăm o importanţă deplină  felului în care ne relaţionăm cu Dumnezeu, fiindcă toate celelalte vor depinde de aceasta.  El este ca o cheie armonică ce permite unui sunet să fie citit şi cântat; este(cum spune alt scriitor) creanga subţire care ţine împreună florile, care altfel s-ar risipi – chiar şi florile, chiar şi virtuţile, chiar frumuseţea şi adevărul se risipesc, dacă nu este această minunată dragoste, exaltare şi bucurie care sunt date numai de comuniunea noastră cu Dumnezeu, pentru că El este dragoste, El este viaţa, El este adevărul, El este bucurie, lumină şi exaltare.

          Să ne întoarcem, aşadar, spre pocăinţă în sensul în care Sfântul Ioan Scărarul o vede: nu o seacă plângere a trecutului nostru, nu un uscat, nefolositor regret de a nu fi ceea ce am vrea să fim, ci un strigăt către Dumnezeu: “Vino, Doamne, vino cât mai curând!” Şi dacă strigăm din toată inima, mintea şi nevoia noastră, atunci Dumnezeu va veni, atunci ne vom afla în comuniune cu Dumnezeul cel viu şi toate lucrurile vor deveni frumuseţe iar noi vom fi intrat în Împărăţia lui Dumnezeu.

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

            În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

            Postul este timp pentru pocăinţă, un timp în care inima noastră de piatră trebuie preschimbată de Dumnezeu într-o inimă de carne, din nesimţitoare trebuie să devină sensibilă, din rece şi dură, caldă şi deschisă către ceilalţi şi către Dumnezeu Însuşi, într-adevăr.

            Postul este timp al înnoirii, când, ca primăvara, totul devine nou; când viaţa noastră, care intrase într-o zonă de crepuscul, devine vie cu toată intensitatea pe care Dumnezeu ne-o poate transmite nouă, oamenilor, făcându-ne părtaşi ai Sfântului Său Duh, prin Sfintele Taine şi prin darul direct al lui Dumnezeu, de natură divină. Este un timp al reconcilierii, iar reconcilierea este bucurie: este bucuria lui Dumnezeu şi  este bucuria ta: este un nou început.

            Astăzi este ziua Sfântului Ioan al Scării şi vreau să vă citesc câteva fraze ale sale, care sunt relevante pentru perioada de timp în care ne aflăm: “Pocăinta, aceasta este întoarcerea noastră la Dumnezeu, este înnoirea Botezului nostrum; este efortul nostrum de a reînnoi legământul nostru cu Dumnezeu, făgăduinţa noastră de a ne schimba viaţa. Este un timp în care putem dobândi smerenie, care înseamnă pace.; pace cu Dumnezeu, pace cu noi înşine, pace cu întreaga lume creată. Pocăinţa se naşte din nădejde şi respingerea din disperare. Iar unul care se pocăieşte este unul care merită pedeapsă şi totuşi pleacă de la tribunal fără a fi ruşinat, pentru că pocăinţa este pacea noastră cu Dumnezeu. Şi se dobândeşte printr-o viaţă vrednică străină de păcatele pe care le-am săvârşit în trecut. Pocăinţa este curăţirea conştiintei noastre. Pocăinţa înseamnă îndepărtarea oricărei dureri şi a tristeţii.”

            Şi dacă ne întrebăm pe noi înşine cum putem dobândi aceasta, cum putem să-I răspundem lui Dumnezeu Care ne primeşte aşa cum tatăl îşi primeşte fiul rătăcitor, un Dumnezeu Care ne-a aşteptat cu dor, Care, deşi respins, nu ne-a părăsit – cum putem noi să-I răspundem? Iată un scurt cuvânt despre rugăciune: a

            “Nu folosiţi în rugăciune false vorbe înţelepte; pentru că este deseori  simpla şi nesofisticata şoaptă a copiilor cea care Îl bucură pe Tatăl nostrum ceresc. Nu încerca să spui multe când vorbeşti cu Dumnezeu, fiindcă altfel mintea ta,  în căutarea cuvintelor, se va pierde în ele. Un singur cuvânt rostit de fariseu a adus mila dumnezeiască asupra lui; un singur cuvânt plin de credinţă l-a salvat pe tâlharul de pe cruce. Folosirea multor cuvinte în rugăciune ne risipeşte mintea şi o umple cu imagini. Un singur cuvânt spus lui Dumnezeu adună mintea în prezemţa Sa. Şi dacă un cuvânt în rugăciunea ta, te mişcă adânc, dacă îl simţi profund, - rămâi î el, rămâi în el, fiindcă în asemenea momente Îngerul nostru păzitor se roagă cu noi, fiindcă suntem cinstiţi cu noi înşine şi cu Dumnezeu.”

            Să ne amintim  ce spune Sfântul Ioan al Scării, chiar dacă uitaţi scurtele comentarii (pe care le-am făcut ca să fac textul său mai uşor de înţeles). Să ne amintim cuvintele sale pentru că el a fost un om care ştia ce înseamnă să te recurgi la Dumnezeu, să fii bucuria lui Dumnezeu şi să te bucuri cu El. Ne este oferit acum, într-o vreme când înaintăm  către zilele Patimilor, el ne este oferit ca un exemplu de ce  poate face harul divin ca să transforme un om simplu, obişnuit, într-o lumină a lumii.

            Să învăţăm de la el, să-I urmăm exemplul, să ne bucurăm în ceea ce Dumnezeu poate face cu puterea Sa într-o fiinţă omenească, şi cu încredere, cu credinţă, cu o bucurie exaltată şi totuşi senină, să urmăm sfatul, să ascultăm la Dumnezeu cum ne roagă să găsim un mod de viaţă şi spunându-ne că împreună cu El, în El, vom fi vii, pentru că El este  Adevărul, dar şi Calea şi Viata veşnică. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

 9 aprilie 1989

http://masarchive.org/Sites/texts/1989-04-09-1-E-E-S-EM03-019StJohnOfTheLadder.html