Cred Doamne, ajută necredinţei
mele!
Aş vrea să pot spune că mă bucur de
întoarcerea mea în blogsfera, dar aş minţi. Circumstanţe neplăcute, poate chiar
dramatice, mi-au schimbat iar cursul vieţii, la aproape 51 de ani. Poate că
unii îşi amintesc de mine, poate nu. Titlul blogului aminteşte de cel vechi:
Koinonia. Un alt blog marchează o altă etapă din viata mea în care încerc să
lupt cu o boală psihică izbucnită anul trecut: bipolar disorder-depresie
maniacală. Am invatat deja o mulţime de lucruri despre ea din documentarele
americane de pe net şi sunt total confuză în privinţa viitorului meu. Prognoza
medicilor mei: la vârsta mea nu se mai vindecă. Nu e momentul acum să vă
descriu în ce constă această maladie psihică, doar că m-a determinat să pun
capăt celor 4 ani de mănăstire şi să mă întreb care este rostul existenţei mele
acum. Mi-e foarte greu să renunţ la visul meu, dar nu mai am puterea pe moment
să-l urmez. Tot ce pot face este să nu deznădăjduiesc în privinţa viitorului,
însă boala mea, netratată la timp, mă predispune exact la aşa ceva. Mă cutremur
văzând ravagiile pe care le-a produs în mine: mi-a alungat curajul, încrederea
în oameni, nădejdea în Domnul, mi-a zdruncinat până şi credinţa în Dumnezeu. Nu
pot să mă mai rog, nu mă mai interesează biserica decât formal, nu poi ieşi din
casă fără a intra în panică. Tratamentul pe care îl urmez din noiembrie anul
trecut nu dă mari rezultate.
Atât ştiu: nu vreau să îmi pierd
credinţa, nu vreau să fiu altceva decât ortodoxă, nu l-am uitat pe Parintele
Iustin Pârvu şi moştenirea duhovnicească pe care a lăsat-o. Vreau să mă ridic,
am nevoie de ajutor. Dacă citiţi această postare şi puteţi să mă ajutaţi cu un
sfat, Domnul să vă răsplătească!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu