În tinereţe îmi plăceau mult albastrul
şi verdele, dar acum au devenit doar o amintire. Am trecut apoi printr-o
perioadă îndelungată de negru, separare de lume şi revoltă împotriva ei, ca
acum să observ că preferinţele mele s-au schimbat mult. De ceva timp, un an sau
doi, mă obsedează griul, uneori asociat cu portocaliul. Mi-am dat seama de
aceasta alegând culorile blogului. Am căutat apoi semnificaţiile psihologice
ale acestora şi am înţeles că mi se potrivesc în împrejurările actuale.
O sursă (http://www.empower-yourself-with-color-psychology.com/color-gray.html) spune că griul este o culoare a detaşării, indeciziei şi
compromisului, o culoare lipsită de emoţie, neutră, imparţială(probabil culoarea
antidepresivelor !). Psihologic vorbind, este o culoare a compromisului şi
a tranziţiei. Griul închis, cu cât e mai apropiat de negru, cu atât e mai
dramatic şi mai misterios. Este convenţional, serios, solemn şi strict. Se
asociază cu negarea de sine ( lepădarea de sine nereuşită !) şi cu
autodisciplina. Mai aproape de alb,
griul devine luminos şi viu. Lipsit de
mişcare şi de emoţie, griul este solid şi stabil( probabil că reflectă năzuinţa
mea cea mai puternică), induce calm şi eliberare dintr-o lume haotică. Culoarea
gri caracterizează o persoană supusă, tăcută şi rezervată : aşa am în anii
de mănăstire ! Griul nu stimulesză, nu dă energie şi nu reîntinereşte. E
conservator şi chiar plictisitor(deşi n-am vrut să recunosc de la început,
rutina vieţii de mănăstire începuse să mă plictisească, după 23 de ani la
catedră, în mijlocul copiilor, mereu înconjurată de ceva sau cineva nou !)
E o culoare deprimantă, deşi elegantă, dar nu strălucitoare.
Cei care îl preferă se conformează regulilor, sunt oameni practici, pe care
te poţi baza, sunt maturi şi responsabili(?). Ei nu vor fi niciodată leaderi,
nici în centru atenţiei.
Griul
este culoarea care diminuează energia, dar este şi baza de la care poate porni
ceva nou şi pozitiv. Prea mult gri aduce tristeţe şi depresie, tendinţa de
însingurare şi izolare.
Din altă sursă am aflat că griul este
culoarea postului în creştinism, reprezintă pocăinţă şi plânsul. Dar este
simbolul pesimismului, de la care nu rămâne decât un pas până la deznădejde.
Slavă Domnului că la mine se asociază
cu portocaliul !
Această culoare radiază căldură şi
optimism, combinând energia fizică a roşului cu bucuria galbenului. Dă forţă
sufletească în vremuri grele. Ne ajută să
ne revenim de pe urma dezamăgirilor şi a disperării, ajută la recuperare
în vremuri de suferinţă. Din punct de
vedere psihologic este optimistă, reîntinereşte spiritul. Mă simt mult atrasă
de această culoare despre care se spune că n-ar trebui să lipsească din viaţa
noastră cotidiană, pentru că induce o atitudine pozitivă faţă de viaţă, ne
motivează şi ne ajută să privim la partea luminoasă a vieţii. ( Doamne, din
câte căderi şi dezastre m-ai ridicat !). Portocaliul e culoarea aventurii şi a riscului asumat :
inspiră încredere şi independenţă. Îi caracterizează
pe cei extrovertiţi şi neinhibaţi, cărora le place să se afişeze(vezi blogul
actual!): se asociază cu bucuria de a comunica. Stimulează atât fizic cât şi
psihic, îi face pe oameni să gândească şi să vorbească.
Portocaliul ajută în asimilarea ideilor noi, încurajează
respectul de sine şi eliberează spiritul de limitele sale, dându-ne curajul de
a fi noi înşine. Poate tocmai de acest curaj este vorba : de a fi eu
însămi, prea puţin monahie, prea mult profesoară sau altceva, ce nu am descoperit
încă. Îmi rămâne să găsesc acest curaj în viitor. Cu siguranţă îmi place să
scriu, dar cine mai citeşte astăzi literatură, fie chiar şi
memorialistică ? Mi-ar plăcea să traduc din engleză în română : am
mai făcut-o, dar nu sunt profesionistă(chiar dacă am terminat română-engleză). Însă
nimic nu este posibil până nu renunţ în inima mea la visul acela atât de înalt
pe care l-a făurit personalitatea mea psihotică scindată.
Conform preferinţei mele pentru gri se pare că
resimt o nevoie adâncă de echilibru în viaţă, nevoia de a fi respectată pentru
ceea ce sunt şi de a-mi găsi locul în această lume. Cât de departe sunt de
idealul monahal întemeiat pe convingerea că eu sunt cea mai păcătoasă, singura
pentru iad, pământ destinat să fie de toţi călcat în picioare şi să nu opună
rezistenţă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu