Pasiunea pentru filmele
documentare poate fi în mine o nevoie de a cunoaşte realitatea lumii în care
trăim, eliberată de filtrul subiectiv al artei prin care o percepeam înainte.
Documentarul, cu doza lui de subiectivism inerentă oricărei creaţii spirituale omeneşti, te pune în faţa
unor fapte pe care le poţi valoriza singur, făcând, la nevoie, abstracţie de
punctul de vedere al autorului.
genocidul, am fost la
început intrigată, pentru că se întemeiază pe intervievarea membrilor unei
formaţii de armeni americani, „System of
a down” (http://ro.wikipedia.org/wiki/System_of_a_Down).
Ei şi-au propus să ia atitudine prin
muzică împotriva genocidului cu toate formele şi manifestările lui, impresionaţi
de istoria tragică a bunicilor şi străbunicilor lor lor din Anatolia. Între anii 1915-1916, au fost
deportaţi şi ucişi aproape 2 milioane de armeni de către guvernul Junilor turci
aflat atunci la putere (informaţii mai multe la: http://www.gazetademaramures.ro/genocidul-armenilor-14945).
Un „screamer”(metafora care dă titlul
documentarului) este o persoană care, neavând alternativă în lupta împotriva
răului, strigă din toate puterile, ca mulţimile să îl audă şi să ia atitudine
împreună cu el: „Hei, mii de oameni sunt ucişi! Noi toţi îi putem opri pe ucigaşi!”. Screamer-ii vor
să sfâşie vălul ipocriziei care acoperă genocidul săvârşit asupra multor
popoare, mai ales în secolul al XX-lea
pentru că este inacceptabil să rămâi pasiv.
Una dintre personalităţile intervievate,
Samantha Power, este uimită de răspunsul pe care mesajul acestei formaţii l-a
primit de la publicul tânăr american în acest secol al neimplicării şi al
indiferenţei. Din fericire, există întotdeauna upstander-i, persoane sau
grupuri care iau atitudine deschisă, care dezvăluie şi condamnă atrocităţile
comise, declară ea. Genocidul nu este o temă istorică, ci una care vizează
viitorul, crede Aram Harmanian.
Mă întreb cu spaimă dacă atitudinea
aceasta a publicului mai contează pentru factorii politici, dacă se mai pot
vindeca rănile acestui veac, moştenite de la generaţiile trecute, dacă
societatea umană mai are vreo şansă de însănătoşire sau este supusă unei
degradări continue până la autonimicire.
Serj Tankian a avut prilejul să asculte
istoria vieţii bunicului său, Stepan Haitaian, şi mărturiseşte că-i este greu
să creadă că oamenii pot fi atât de cruzi cu semenii lor. Bunicul său de 96 de
ani (în 2006)
şi-a pierdut tatăl şi fraţii
în Ekere, un sat anatolian în care, îninte de 1915, trăiau aproximativ 5000 de
armeni, alături de 3000 de turci. Toţi
bărbaţii din sat au fost legaţi cu lanţuri
de gât şi duşi către o destinaţie necunoscută, nemaifiind văzuţi de
atunci. Când bunica lui a murit, autorităţile turce n-au permis să fie
îngropată, ci doar să fie aruncată în râu: trupul său s-a încâlcit în ierburile
de pe mal şi nu s-a scufundat până ce nu s-a desprins de cap. Copiii au fost
batjocoriţi şi chinuiţi, apoi trimişi în orfelinate din afara Turciei. restul
familiilor, femeile şi copiii, au fost deportate. Soldaţi turci şi curzi au
luat totul din gospodărie, până şi fânul.
Alt membru al formaţiei povesteşte că
bunicul său patern a fost împuşcat în ascunzătoare. Tatăl său a cunoscut şi a
transmis acest adevăr în familie. Dar cu cât timpul trece, cu atât mai puţine
mărturii directe vor exista şi generaţiile viitoare nu vor mai avea nici un
stimul afectiv care să le mişte inimile şi să-i smulgă din nepăsare. Cineva
trebuie mereu să atragă atenţia asupra atrocităţilor şi să încerce imposibilor:
stoparea lor! Mulţi dintre
supravieţuitorii holocaustului armean au rămas cu traume adânci, nu vor să-şi
mai amintească prin ce au trect atunci. Ceea
ce au văzut i-a cutremurat: o mamă care a înnebunit când i-au fost ucişi
cei doi fii, şirul de bărbaţi duşi ca vitele la tăiere spre abator, decapitarea
părinţilor, violuri .
Toţi simt că este datoria lor să
menţină în memoria generaţiilor actuale ce s-a petrecut atunci în Anatolia, dar
nu sunt naţionalişti sau extremişti, pentru că amintesc mereu de alte atrocităţi:
holocaustul evreilor în al Doilea Război Mondial, evenimentele din Rwanda,
Gulagul stalinist ş.a. Istoria oficială menţine minciuna sau trece sub tăcere
ceea ce nu este politic corect. Nimeni nu vrea să supere Turcia, să strice
relaţiile diplomatice de dragul adevărului. În Marea Britanie se păstrează tăcerea la nivel oficial. În Statele Unite se
fac presiuni asupra oficialităţilor, dar nu s-a obţinut nimic. Nu s-a făcut
nimic atunci şi se face prea puţin acum pentru a condamna genocidul. Autorităţile
americane ezită să folosească termenul „genocid”, se tem să ia acest şarpe de
coadă, reprezentanţii se ascund în spatele cuvintelor, pentru că recunoscând
genocidul ar trebui să facă ceva să-l împiedice! Ar trebui să nu-l mai
practice! Se pare că masacrele, uciderile în masă, atrocităţile nu îi impresionează
prea mult pe oamenii politici: interese
economice sau politice îi împiedică să ia atitudine.
Şi poate că holocaustul evreilor nu
s-ar fi petrecut dacă genocidul armenilor ar fi fost denunţat atunci, aşa cum
spune un alt membru al formaţiei. Poate că s-ar fi pus capăt atrocităţilor dacă
oamenii şi-ar fi ascultat mai mult conştiinţa. Poate că n-ar mai fi curs atâta
sânge pe pământ dacă n-ar exista atâta indiferenţă sau atâta intoleranţă. N-ar mai
fi fost crimele din Sarajevo şi Bosnia, n-ar mai fi acum conflictul din
Ucraina, războiul civil între ortodocşii ucrainieni şi cei ruşi.
„You don’t care how I feel” e
laitmotivul dureros al uneia dintre melodiile formaţiei şi emblema lumii în care
trăim.
Totdeauna vor fi supravieţuitori ai unui
genocid şi crimele nu vor putea fi ascunse, ceea ce va atrage mai multă
violenţă, crede Samantha Power. Vor exista mereu răzbunători, dacă nu vor fi pedepsite astfel de crime prin
justiţie.
Vor persista mereu răni dacă nu se vor
recunoaşte adevărurile atât de dureroase ale umanităţii. Ignoranţa ucide
conştiinţa. Aşa cum turcii au încercat să nimicească populaţia armeană şi să
deznaţionalizeze supravieţuitorii, aşa vor încerca şi alţii cu alte neamuri sau
grupuri în viitor şi nu se va împotrivi poate nimeni - de frică, din nepăsare
sau din interese meschine.
Nu pot decât să fiu de acord cu Serj:
„Toţi ar trebui să fim screamer-i” şi să recomand cunoscătorilor de limba
engleză acest documentar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu