Acum e lucru cert pentru mine: am plecat
la mănăstire din temerea de a nu înnebuni de durere. Am crezut că schimbarea
radicală a vieţii mă va salva, dar lucrurile au decurs cu totul altfel decât
m-am aşteptat eu.
Adevărat că nu mi-am pierdut minţile şi
suferinţa de care mă temeam a dispărut din mila lui Dumnezeu, dar pe parcursul
celor aproape patru ani am cunoscut alte
suferinţe, poate cu mult mai puternice. Iar ele au făcut să izbucnească în mine
boala: bipolar disorder(depresie maniacală). Crucea mea nouă, crucea mea veche!
Multe s-au limpezit: am înţeles de ce dintotdeauna am fost altfel, de ce am
cunoscut atâta durere, dezamăgire de sine şi de ceilalţi, deznădejde şi sete de
moarte. Nu mă îndoiesc defel că boala este consecinţa directă a patimilor şi a
păcatelor săvârşite de mine şi de cei din neamul meu: pe o pânză înroşită de
veacuri s-a adăugat culoarea întunecată a tuturor nebuniilor comise de o femeie
necredincioasă şi plină de sine până la 37 de ani.
De ce scriu acum despre toate acestea?
Pentru că s-a apropiat scadenţa unei vieţi întemeiate pe frică şi prea puţin pe
credinţă şi pe jertfă. Mai cred în puterea terapeutică a confesiunii scrise? Nu
ştiu. Doar că am ajuns iar la cumpănă şi am făcut deja primul pas fatal spre
schimbarea vieţii. Am 50 de ani şi am părăsit iar mănăstirea, de data aceasta
cu nezdruncinata convingere că nu-i mai pot face faţă deloc. Sunt ruinată fizic
şi psihic, nu mai am puterea să apelez la ajutorul prietenilor mei de totdeauna
şi nu-mi doresc decât un răgaz de meditaţie, ca să-mi clarific problemele
existenţiale. Da, mă simt ratată şi nu
întrevăd nimic bun pentru mine în viitor. Celor ce mă vor judeca pentru egoism
le spun că îi iert şi sunt prima să recunosc o permanentă preocupare cu sine de
care nu pot să mă eliberez decât când am de săvârşit vreo lucrare în folosul
altora, una care să mă acapareze.
Încotro să mă mai îndrept? Viaţa mea
pare a fi ajuns la capăt de linie. Doar antidepresivele mă împiedică să mă
gândesc zi de zi la acest adevăr. Sunt inertă, nu aş putea niciodată să mă
întorc la catedră, nu mă văd decât lucrând pe calculator şi neieşind din casă
decât pentru a merge la Sfânta Liturghie, dacă mă voi simţi vreodată în stare
să înfrunt o societate alcătuită din atât de multe persoane. Tot ceea ce am iubit
şi am apreciat timp de 13 ani s-a prăbuşit. Nu am curajul să recunosc faţă de
prietenii mei că nu am fost în stare să îmi împlinesc visul de a deveni
monahie. Prefer să mor decât să-i spun fostului meu duhovnic prin ce trec, asta
pentru că este persoana pe care o apreciez cel mai mult pe lume.
Pentru cei care vor să ştie mai multe
despre bipolar disorder, câteva linkuri:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu